Un serial despre nimic

Sincer, sunt cuprins de o amorţeală civică ce frizează lenea. Ba mai mult, simt o lehamite din ce în ce mai mare. Şi asta nu de altceva, dar e pentru prima oară când nu numai că nu mă interesează deloc, dar absolut deloc ce se va întâmpla duminică, la alegerile locale, dar am un sentiment de deja-vu urmărind propunerile electorale pe care le afişează candidaţii. Aceeaşi reabilitare termică, aceiaşi câini comunitari, acelaşi bla-bla pe care îl tot aud de (deja) prea mulţi ani. Noutăţile sunt foarte puţine si, în general, uşor abracadabrante. Mita electorală nu se mai dă înainte de alegeri, ci după, prin promisiuni de alocaţii din partea primăriei sau de ajutoare sub diverse forme date – evident! – săracilor, bătrânilor, în general, tuturor celor care nu pot sau nu prea vor să muncească, dar au drept de vot. Cu cei care nu pot nu am nimic. Cu ceilalţi însă... Partidele politice par să-şi fi stabilit clar direcţiile şi metodele de acţiune. PSD-ul se poartă aşa cum ne-au obişnuit de 22 de ani încoace când are puterea, ca un feudal cu drepturi depline. PDL se comportă ca un boxer ameţit de pumnii adversarului: nu mai are busolă şi, prin schimbarea portocaliului cu verde, nici identitate. Diferenţa e că nu adversarul l-a adus aici, ci a reuşit performanţa de a-şi da respectivii pumni singur. Cât despre ceilalţi... care ceilalţi? Senzaţia acută pe care mi-o lasă această campanie este că alegerile de duminică vor avea loc pentru că trebuie să aibă loc, nu pentru că ar fi nevoie de ele. La fel ca în perioada comunistă, cu deosebirea că atunci toţi “aleşii” erau numiţi şi ştiuţi de dinainte, pe când acum pluteşte o fină umbră de incertitudine. Am mai observat ceva. Nu nou, dar acum mai puternic. Candidaţii suferă de un agramatism politic de-a dreptul ţipător. În multe cazuri, nu numai politic. Un Vanghelie pe post de port-drapel al inculturii, dar care câştigă netulburat mandat după mandat (şi îl va câştiga la fel şi pe următorul), în ciuda faptului că nu face mai nimic în sectorul său, este deja o emblemă a succesului electoral şi un “aşa da” sugerat multor candidaţi din comunităţile omogene etnic sau cultural, din oraşele mici sau din zona rurală. Nu pot totuşi să nu mă mir şi să nu mă întreb: Cum se face că un oraş mare, un centru cultural atât de important precum Iasiul are de opt ani încoace un primar aşa de agramat şi de gângav precum Gheorghe Nechita? L-am văzut aseară la TVR şi m-a luat ameţeala încercând să leg fragmentele de idei pe care le emitea, nici el neştiind de ce. Îmi recunosc înfrângerea, n-am reuşit, poate şi pentru că nu eram publicul-ţinta. Aş vrea să spun şi ceva frumos despre candidaţi, despre realizările primarilor care îşi doresc un nou mandat, dar nu prea am ce. Ba da, exemplul cel mai grăitor pe care îl cunosc este cel al Sectorului 4. În 2008, când a fost ales ca primar, Cristian Popescu avea de gestionat o zonă a Bucureştiului în care relevante erau dezorganizarea, mafia pieţelor şi urâţenia parcurilor. Nu am crezut în el atunci, dar acum cred. În patru ani, acest sector a devenit unul civilizat, cu pieţe în care predomină ţărani, nu intermediarii, cu parcuri curate şi cu un nivel al organizării net superior faţă de oricare altă zonă a capitalei. Cine nu crede să-şi reamintească modul exemplar în care s-a făcut deszăpezirea în acest sector. Din păcate, cam asta este singura floare din ultimii patru ani. Mai e până vine primăvara. Cam asta e. Atâta timp cât frumosul vorbelor din campanie nu se va împleti cu cel al faptelor de după şi cât sloganul electoral nerostit care îi uneşte pe cam toţi candidaţii este “Îmi dai, nu-ţi dau”, timpul meu va fi mult prea preţios pentru a mi-l pierde ducându-mă să votez şi, astfel, să certific încă un episod electoral al ceva ce seamănă din ce în ce mai mult cu Seinfeld: un serial despre nimic.