“Patimile dupa Pitesti”, un roman-document

Borna de hotar a literaturii anticomuniste, “Patimile dupa Pitesti” reprezinta o marturie cutremuratoare despre o realitate ascunsa cu grija vreme de peste 35 de ani. Citind-o, ai senzatia ca patrunzi intr-un melanj de imaginar si real, un cosmar grotesc, cu mici sclipiri de luciditate vecina cu nebunia, faptele descrise fiind, parca, relatate de un bolnav aflat in plina criza de delirium tremens. Goma a stiut exact cum sa-l faca pe cititor sa paraseasca locul cald al fotoliului de lectura si sa-l arunce, fara sa-i ofere vreo posibilitate de a se apara, in lumea cruda a reeducarii comuniste. Asa a fost, fie ca-ti place sau nu este mottoul ce strabate intregul volum. Eroul principal, Vasile, descopera ca, ceea ce la inceput parea un handicap major – rana de la genunchi – devine un avantaj prin instalarea acestuia pe un “loc de onoare” (un pat ce oferea o vedere de ansamblu asupra intregii celule), privilegiu oferit de atotputernicul Eugen Turcanu, seful celulei.
Procesul vindecarii ranii se desfasoara paralel cu cel al reeducarii detinutilor, frica initiala a eroului transformandu-se cu timpul intr-o rezistenta pasiva. In aceasta idee, este de remarcat renuntarea treptata la lumea imaginara a acestuia si acceptarea realitatii inchisorii. Cei “de afara" (Elisav, Seilva) se estompeaza incet-incet, locul lor fiind luat de omniprezentii Turcanu, Bogdanovici, Furhmann, Pop Cornel. Dialogurile sunt scurte, de multe ori, sarcastice. Filosofia, cultura, civilizatia nu au ce cauta in Celula 4 Spital. Un singur lucru conteaza: scaparea din iad. Unii aleg martiriul, altora le este impus. Putini aleg sa colaboreze, trecand in tabara tortionarilor.
Aceasta a fost infernala gaselnita a experimentlui Pitesti: lipsa unei linii de demarcatie intre tortionari si detinuti. Nu exista niciun zid, nicio usa, tortionarii erau cu tine permanent, 24 din 24, urmarind fiecare miscare, fiecare respiratie, fiecare privire. Aici Goma exceleaza printr-o descriere cruda si fara a pastisiza (lucru dificil de realizat, avand in vedere lucrarile despre gulag aparute anterior) atat teroarea fizica, cat si cea psihica la care erau supusi detinutii. Furhmann atrage moartea cu ajutorul sarcasmului, Bogdanovici innebuneste din cauza torturii. Moartea acestuia din urma este de neimaginat pentru orice minte sanatoasa, martiriul la care este supus atingand proportii epice. Sarbatoarea Invierii Domnului este, de asemenea, de o schizofrenie totala, orice simbol religios fiind vulgarizat la modul absolut.
Sfarsitul romanului reprezinta si sfarsitul experimentului Pitesti. Nu este urmarita evolutia in timp a supravietuitorilor, povestea se “rupe” odata cu inchiderea definitiva a usii celulei. Nu raman in urma decat marturia rece, zidurile patate de sange si un mare gol in care se strecoara din cand in cand o singura intrebare: “De ce?”
Un roman care trebuie citit nu neaparat pentru valoarea literara, cat pentru cea documentara, “Patimile dupa Pitesti” este cu certitudine o carte ce depaseste inutilele (si, poate, inevitabilele) discutii despre autorul sau. Controversat sau nu, Paul Goma ne-a oferit o marturie despre ceea ce a fost. Infernul, in toata hidosenia lui.