Lovitura de stat sau nesimtire crasa?

“Lovitura de stat ! O sa sesizam Curtea Constitutionala !” striga ieri actuala Opozitie. “Poa’ sa sesizeze si pe mama CCR-ului” a declarat plin de emfaza noul presedinte al Camerei Deputatilor la auzul vestii ca PDL vrea sa sesizeze CCR in privinta legalitatii modului in care au fost schimbati Avocatul Poporului si presedintii celor doua Camere. Bine pentru democratie ar fi ca Zgonea sa fie vreun profet, pentru ca daca nu este, inseamna ca ambasadorul SUA a avut dreptate si ca Justitia din Romania e gata aservita. In acelasi ton, Antonescu (celalalt nou presedinte), zicea ca ii e rusine cu actuala Constitutie. Da, aia pe care a jurat la investirea de aseara, Constitutia propusa de Iliescu in 1993, modificata de PSD pentru Nastase si aprobata printr-un referendum care a tinut un weekend in 2003. Inutil sa precizez ca nu lui Iliescu i-a fost trimis mesajul.
Actiunile Guvernului sunt la fel de cunoscute, poate chiar prea, de toata lumea, de la Sulina la Bruxelles. Prim-ministrul, numit in presa internationala “Copy-Paste”, incearca o prima lovitura de forta printr-o Ordonanta de Urgenta privind votul intr-un singur tur si la Parlamentare. Ordonanta cade, CCR declarand-o neconstitutionala in intregul ei. "Micul Titulescu" o lasa balta, dar ignora decizia aceleiasi CCR legata de reprezentarea Romaniei, trece repede Monitorul Oficial in subordinea Guvernului pentru a bloca publicarea respectivei decizii, il pune pe Liviu Pop sa-l toaleteze (si am vazut cu totii de ce-a fost acesta in stare), se duce la CE fara mandat constitutional, dar declara argumentativ ca a fost numit de Parlament si de popor, aratandu-ne ori ca are un tupeu de mahala, ori ca, in mintea lui confuza, alegerile parlamentare si cele locale sunt tot un drac. La Bruxelles reuseste sa faca un mare nimic, dar declara presei internationale ca respecta hotararile CCR si ca isi va da demisia daca ii va fi dovedit plagiatul. Face niste poze de grup si se intoarce la Bucuresti. Glorioasa reprezentare a Romaniei la Bruxelles !
Nici PDL nu a invatat nimic din istoria recenta. A uitat ca in septembrie 2008, cu doua luni inainte de alegerile parlamentare, PSD-ul a iesit de la guvernare, dand mai apoi cu pietre inclusiv in ministerele conduse de ei. La vremea respectiva, alianta cu PNL si cu UDMR le-a permis sa pastreze majoritatea parlamentara. Nu puteau si nici n-ar fi fost democratic sa poata sa-i pastreze etern intr-o alianta proguvernamentala. Cu toate astea, ar fi trebuit sa preintampine eventuale surprize neplacute ce-ar fi putut aparea din propria tabara. Dar n-am auzit nicio propunere sustinuta de PDL privind interzicerea migratiei politice la nivel parlamentar, aceasta convenindu-le de minune vreo cativa ani. Cand au avut majoritatea, n-au aplicat rezultatul referendumului privind reducerea numarului de parlamentari si crearea unui parlament unicameral. Nu sunt de acord cu unicameralul, dar… a fost votat prin referandum inca din 2007, nu ? In concluzie, PDL-ul a pierdut tot. Eu nu pot sa spun decat ca isi merita soarta.
Urmeaza, evident, suspendarea presedintelui Basescu. Daca e constitutionala sau nu, USL-ului nu-i pasa, dar la cum se prezinta lucrurile, o sa se mearga la nevoie si pe “Curat neconstitutional, da’ umflati-l !”, urmand cu declaratii gen “Respectam Constitutia”. In fond, precedentul exista.
Cat despre Basescu, indiferent ce spun sustinatorii acestuia, actualul presedinte a dat un exemplu de manual despre “cum nu se face” politic: Dupa opt ani de putere neintrerupta, uzura imaginii este ceva normal in orice regim democratic din istorie. Ingamfarea se plateste: daca tot i-a facut sa plece de la Cotroceni pe Andrei Plesu, pe Adriana Saftoiu sau pe Ion Pascu, opt ani au reprezentat un timp mai mult decat suficient sa puna mana pe macar o carte de politologie, poate s-o lipi ceva. Dar nu, in loc sa faca asta, in noiembrie 2009, ignorand total criza, a promis profesorilor majorari salariale de 50%, ca tot era campanie electorala, anunt la care si ceilalti bugetari au vrut acelasi lucru. In concluzie, in iunie 2010, a urmat reducerea cu 25% a tuturor salariilor bugetarilor si cu 15% a pensiilor. Romanii au vociferat, dar prin repetarea obsedanta a mottoului “E criza”, apele s-au mai linistit un pic. Insa linistea sociala nu-i prieste: lovitura de gratie si-a dat-o singur la inceputul anului, mai precis pe 9 ianuarie 2012, cand, hotarat, a pus mana pe drujba si, fara sa ezite, si-a taiat craca de sub picioare. Da, este ziua in care, cuprins de o suficienta impardonabila, i-a spus in direct lui Raed Arafat sa plece cu tot cu SMURD-ul lui, fara sa realizeze sau, mai rau, fara sa-i pese ca in acest caz nu era vorba despre un oarecare Secretar de Stat ci despre persoana care a pus pe picioare unul dintre cele mai bune servicii de Urgenta din Europa, ba mai mult, singurul membru al Guvernului cu o imagine generala buna in ochii populatiei, raportata la imaginea de ansamblu a acestuia. Ce-a urmat stim cu totii: oamenii ies in strada, guvernul Boc pica. Basescu bate in retragere, dar e prea tarziu: pica si guvernul Ungureanu. In aceste conditii, ce face Basescu ? In loc sa incerce a echilibra situatia politica, folosind un discurs rational care sa nu infurie si mai tare roiul de viespi USL-ist, iese la TV cu declaratii de coltul blocului gen “Nu sunt nici doctor, nici dottore”. La ora la care scriu, este aproape sigur ca si presedintele va fi suspendat.
Acum, un exemplu de “cum se face” politic: Inalta Curte de Casatie si Justitie il condamna definitiv pe Nastase la inchisoare cu executare. In aceeasi seara, a inceput balciul. Personal as fi fost interesat de o singura imagine: cea cu “Arogantul” incatusat. Ei bine, nu. In rastimp de o saptamana, am vazut de doua ori imagini cu el pe targa, iar ieri, o retragere a cererii de amanare a executarii pedepsei in momentul in care Tribunalul Bucuresti a cerut ca detinutul sa fie prezent in sala. Targa ar fi fost deja ridicola, in lipsa ei exista pericolul unor fotografii compromitatoere, deci… pas. Problema incarcerarii o sa se rezolve dupa referendumul privind suspendarea presedintelui. Nastase o sa pozeze mai abitir ca acum in victima, iar Ponta, in erou al poporului. Imagine ideala pentru viitoarele alegeri, mai ales ca, prin aceasta lovitura de imagine, electoratul care oscileaza intre PP-DD si PSD va fi atras spre acesta din urma. Daca va fi asa, dupa alegeri, PSD isi va permite lejer ori sa inghita si “de jure” PNL-ul (ca “de facto” s-a rezolvat de mult), ori sa ii elimine de la “ciolan” stiind ca acum PNL nu prea mai reprezinta pe nimeni.
Dar ma duc prea departe in timp. Pana una-alta, asa vad eu situatia de azi. Si in timp ce Euro urca voiniceste pe inaltimi nebanuite, politicul de la noi se balaceste voios intr-o troaca de nesimtire crasa neintalnita in ultimii ani. Ultima ora: S-a dat o Ordonanta de Urgenta in care se spune ca CCR nu mai trebuie sa-si dea avizul obligatoriu asupra deciziilor Parlamentului sau Guvernului, ca prea ii incurca aratand neconstitutionalitatea diverselor actiuni ale acestora. Ramane doar avizul consultativ. Adica nu mai ramane nimic. Ba da, protestul in strada sau prin opinii fata de acest "Animal Farm" politic.

Un serial despre nimic

Sincer, sunt cuprins de o amorţeală civică ce frizează lenea. Ba mai mult, simt o lehamite din ce în ce mai mare. Şi asta nu de altceva, dar e pentru prima oară când nu numai că nu mă interesează deloc, dar absolut deloc ce se va întâmpla duminică, la alegerile locale, dar am un sentiment de deja-vu urmărind propunerile electorale pe care le afişează candidaţii. Aceeaşi reabilitare termică, aceiaşi câini comunitari, acelaşi bla-bla pe care îl tot aud de (deja) prea mulţi ani. Noutăţile sunt foarte puţine si, în general, uşor abracadabrante. Mita electorală nu se mai dă înainte de alegeri, ci după, prin promisiuni de alocaţii din partea primăriei sau de ajutoare sub diverse forme date – evident! – săracilor, bătrânilor, în general, tuturor celor care nu pot sau nu prea vor să muncească, dar au drept de vot. Cu cei care nu pot nu am nimic. Cu ceilalţi însă... Partidele politice par să-şi fi stabilit clar direcţiile şi metodele de acţiune. PSD-ul se poartă aşa cum ne-au obişnuit de 22 de ani încoace când are puterea, ca un feudal cu drepturi depline. PDL se comportă ca un boxer ameţit de pumnii adversarului: nu mai are busolă şi, prin schimbarea portocaliului cu verde, nici identitate. Diferenţa e că nu adversarul l-a adus aici, ci a reuşit performanţa de a-şi da respectivii pumni singur. Cât despre ceilalţi... care ceilalţi? Senzaţia acută pe care mi-o lasă această campanie este că alegerile de duminică vor avea loc pentru că trebuie să aibă loc, nu pentru că ar fi nevoie de ele. La fel ca în perioada comunistă, cu deosebirea că atunci toţi “aleşii” erau numiţi şi ştiuţi de dinainte, pe când acum pluteşte o fină umbră de incertitudine. Am mai observat ceva. Nu nou, dar acum mai puternic. Candidaţii suferă de un agramatism politic de-a dreptul ţipător. În multe cazuri, nu numai politic. Un Vanghelie pe post de port-drapel al inculturii, dar care câştigă netulburat mandat după mandat (şi îl va câştiga la fel şi pe următorul), în ciuda faptului că nu face mai nimic în sectorul său, este deja o emblemă a succesului electoral şi un “aşa da” sugerat multor candidaţi din comunităţile omogene etnic sau cultural, din oraşele mici sau din zona rurală. Nu pot totuşi să nu mă mir şi să nu mă întreb: Cum se face că un oraş mare, un centru cultural atât de important precum Iasiul are de opt ani încoace un primar aşa de agramat şi de gângav precum Gheorghe Nechita? L-am văzut aseară la TVR şi m-a luat ameţeala încercând să leg fragmentele de idei pe care le emitea, nici el neştiind de ce. Îmi recunosc înfrângerea, n-am reuşit, poate şi pentru că nu eram publicul-ţinta. Aş vrea să spun şi ceva frumos despre candidaţi, despre realizările primarilor care îşi doresc un nou mandat, dar nu prea am ce. Ba da, exemplul cel mai grăitor pe care îl cunosc este cel al Sectorului 4. În 2008, când a fost ales ca primar, Cristian Popescu avea de gestionat o zonă a Bucureştiului în care relevante erau dezorganizarea, mafia pieţelor şi urâţenia parcurilor. Nu am crezut în el atunci, dar acum cred. În patru ani, acest sector a devenit unul civilizat, cu pieţe în care predomină ţărani, nu intermediarii, cu parcuri curate şi cu un nivel al organizării net superior faţă de oricare altă zonă a capitalei. Cine nu crede să-şi reamintească modul exemplar în care s-a făcut deszăpezirea în acest sector. Din păcate, cam asta este singura floare din ultimii patru ani. Mai e până vine primăvara. Cam asta e. Atâta timp cât frumosul vorbelor din campanie nu se va împleti cu cel al faptelor de după şi cât sloganul electoral nerostit care îi uneşte pe cam toţi candidaţii este “Îmi dai, nu-ţi dau”, timpul meu va fi mult prea preţios pentru a mi-l pierde ducându-mă să votez şi, astfel, să certific încă un episod electoral al ceva ce seamănă din ce în ce mai mult cu Seinfeld: un serial despre nimic.

Isaura şi Lady Gaga

De ieri-seară, odată cu începerea afişării rezultatelor de la examenul de Bacalaureat, o mare parte a României a fost parcă scuturată de un şoc electric. Intensitatea acestuia a depins de gradul de implicare, dar foarte puţini au rămas nepăsători. Procentul de respinşi este cel mai mare din istoria postdecembristă, ba chiar îndrăznesc a spune (fara a avea date), din istoria învăţământului românesc. Cei respinşi, familiile lor, la care s-au alaturat – evident, nu? – politicienii Opoziţiei şi mass-media angajate oscilează abulic în a cauta vinovaţii pentru acest eşec. De la preşedintele statului la... pekinezul vecinei de la 3, trecând obligatoriu prin cabinetul ministrului Învăţământului şi, că tot suntem prin zonă, si prin cel al prim-ministrului, toţi sunt de vină pentru dezastru. Nu mai vorbesc de camerele video sau despre nemernicii de profesori care nu i-au lăsat pe elevi să copieze, interzicând orice sursă de inspiraţie care nu provenea din creierele acestora din urmă. Totuşi, elevii respinşi sau familiile lor nu se consideră puri, nu sunt atât de ipocriţi încât să se vadă de un alb strălucitor, dar... vina lor e mică-mică. N-a fost să fie.
Undeva, însă, au si ei dreptatea lor. Sistemul naţional de învăţământ este în colaps de o grămadă de ani, iar cei cu adevărat responsabili aruncă cu graţie sau cu forţă maimuţa de la unii la alţii. Sinistrul adevăr este că şi PSD, cu Ecaterina Andronescu (porecită, atât de sugestiv, Abramburica), şi PNL, cu Adomniţei, şi PDL, cu al lor Funeriu, pentru care substantivul “cadru” este de gen feminin (?!?), dar care acum se dă mare erou, nu sunt altceva decât imagini ale societăţii noastre. Atâta timp cât locurile în Parlament sunt ocupate de persoane puse sub urmărire penală, sunt cumpărate pe un kil de mălai sau pe un litru de ulei, iar substantivul “partid” a ajuns să se confunde din ce în ce mai mult cu italienescul “famiglia”, de ce ne revoltăm? Cazurile de absolvenţi de facultăţi sau masterate la universităţi din Occident care se întorc în ţară... pentru a avea de unde să plece înapoi sunt nenumărate.
Dar nouă nu ne pasă. Tinerii rup Facebook-ul în două, fac “clubbing” la greu pe muzica lui Lady Gaga şi se duelează în smartphone-uri. Părinţii au şi ei partiturile lor: Mamele stau cu tabloidele în faţă dis-de-dimineaţă, în drum spre serviciu, şi, acasa, “congelează” toate activităţile când începe telenovela preferată. Taţii, atraşi precum muştele de muzica lui Salam & co, întreaba pofticios: “Bere este?” “Este.” “Mici ai?” “Avem şi mititei”. “Trăiască!” Vivat burlesc în plină tragedie. Nu-i de mirare, suntem ţara lui “Las-o, bă, că merge-aşa !”, ţara în care celor mai mulţi nu le pasă că imnul naţional e pe cale să se schimbe cu “Ţara te vrea prost”, ţara în care se închid spitale şi se construiesc biserici. E mai rentabil din punct de vedere electoral.
Nu învăţăm nimic din trecut. Acum 21 de ani, n-am ieşit pe strada nici pentru telenovele, nici pentru mici, nici pentru manele, nici pentru Lady Gaga. Am ieşit pentru a schimba un sistem şi l-am schimbat, dar, din păcate, cu imaginea în oglindă a societăţii de azi. Alţi actori, aceeaşi piesa, nimic mai mult. Sistemul bazat pe valori e o utopie parca mai mare decât părea atunci. Acum nu ne rămâne decât să culegem roadele pasivităţii noastre. Dar repede, că începe “Sclava Isaura”. Că tot veni vorba, Don Leoncio e de mult în Parlament.
Pentru final, două vorbe: “Sclava Isaura” e doar un film, iar Lady Gaga are 11 ani de pian clasic. Dedic această ultimă frază tuturor... fudulilor din România.

Nimic

...

“Patimile dupa Pitesti”, un roman-document

Borna de hotar a literaturii anticomuniste, “Patimile dupa Pitesti” reprezinta o marturie cutremuratoare despre o realitate ascunsa cu grija vreme de peste 35 de ani. Citind-o, ai senzatia ca patrunzi intr-un melanj de imaginar si real, un cosmar grotesc, cu mici sclipiri de luciditate vecina cu nebunia, faptele descrise fiind, parca, relatate de un bolnav aflat in plina criza de delirium tremens. Goma a stiut exact cum sa-l faca pe cititor sa paraseasca locul cald al fotoliului de lectura si sa-l arunce, fara sa-i ofere vreo posibilitate de a se apara, in lumea cruda a reeducarii comuniste. Asa a fost, fie ca-ti place sau nu este mottoul ce strabate intregul volum. Eroul principal, Vasile, descopera ca, ceea ce la inceput parea un handicap major – rana de la genunchi – devine un avantaj prin instalarea acestuia pe un “loc de onoare” (un pat ce oferea o vedere de ansamblu asupra intregii celule), privilegiu oferit de atotputernicul Eugen Turcanu, seful celulei.
Procesul vindecarii ranii se desfasoara paralel cu cel al reeducarii detinutilor, frica initiala a eroului transformandu-se cu timpul intr-o rezistenta pasiva. In aceasta idee, este de remarcat renuntarea treptata la lumea imaginara a acestuia si acceptarea realitatii inchisorii. Cei “de afara" (Elisav, Seilva) se estompeaza incet-incet, locul lor fiind luat de omniprezentii Turcanu, Bogdanovici, Furhmann, Pop Cornel. Dialogurile sunt scurte, de multe ori, sarcastice. Filosofia, cultura, civilizatia nu au ce cauta in Celula 4 Spital. Un singur lucru conteaza: scaparea din iad. Unii aleg martiriul, altora le este impus. Putini aleg sa colaboreze, trecand in tabara tortionarilor.
Aceasta a fost infernala gaselnita a experimentlui Pitesti: lipsa unei linii de demarcatie intre tortionari si detinuti. Nu exista niciun zid, nicio usa, tortionarii erau cu tine permanent, 24 din 24, urmarind fiecare miscare, fiecare respiratie, fiecare privire. Aici Goma exceleaza printr-o descriere cruda si fara a pastisiza (lucru dificil de realizat, avand in vedere lucrarile despre gulag aparute anterior) atat teroarea fizica, cat si cea psihica la care erau supusi detinutii. Furhmann atrage moartea cu ajutorul sarcasmului, Bogdanovici innebuneste din cauza torturii. Moartea acestuia din urma este de neimaginat pentru orice minte sanatoasa, martiriul la care este supus atingand proportii epice. Sarbatoarea Invierii Domnului este, de asemenea, de o schizofrenie totala, orice simbol religios fiind vulgarizat la modul absolut.
Sfarsitul romanului reprezinta si sfarsitul experimentului Pitesti. Nu este urmarita evolutia in timp a supravietuitorilor, povestea se “rupe” odata cu inchiderea definitiva a usii celulei. Nu raman in urma decat marturia rece, zidurile patate de sange si un mare gol in care se strecoara din cand in cand o singura intrebare: “De ce?”
Un roman care trebuie citit nu neaparat pentru valoarea literara, cat pentru cea documentara, “Patimile dupa Pitesti” este cu certitudine o carte ce depaseste inutilele (si, poate, inevitabilele) discutii despre autorul sau. Controversat sau nu, Paul Goma ne-a oferit o marturie despre ceea ce a fost. Infernul, in toata hidosenia lui.