Isaura şi Lady Gaga

De ieri-seară, odată cu începerea afişării rezultatelor de la examenul de Bacalaureat, o mare parte a României a fost parcă scuturată de un şoc electric. Intensitatea acestuia a depins de gradul de implicare, dar foarte puţini au rămas nepăsători. Procentul de respinşi este cel mai mare din istoria postdecembristă, ba chiar îndrăznesc a spune (fara a avea date), din istoria învăţământului românesc. Cei respinşi, familiile lor, la care s-au alaturat – evident, nu? – politicienii Opoziţiei şi mass-media angajate oscilează abulic în a cauta vinovaţii pentru acest eşec. De la preşedintele statului la... pekinezul vecinei de la 3, trecând obligatoriu prin cabinetul ministrului Învăţământului şi, că tot suntem prin zonă, si prin cel al prim-ministrului, toţi sunt de vină pentru dezastru. Nu mai vorbesc de camerele video sau despre nemernicii de profesori care nu i-au lăsat pe elevi să copieze, interzicând orice sursă de inspiraţie care nu provenea din creierele acestora din urmă. Totuşi, elevii respinşi sau familiile lor nu se consideră puri, nu sunt atât de ipocriţi încât să se vadă de un alb strălucitor, dar... vina lor e mică-mică. N-a fost să fie.
Undeva, însă, au si ei dreptatea lor. Sistemul naţional de învăţământ este în colaps de o grămadă de ani, iar cei cu adevărat responsabili aruncă cu graţie sau cu forţă maimuţa de la unii la alţii. Sinistrul adevăr este că şi PSD, cu Ecaterina Andronescu (porecită, atât de sugestiv, Abramburica), şi PNL, cu Adomniţei, şi PDL, cu al lor Funeriu, pentru care substantivul “cadru” este de gen feminin (?!?), dar care acum se dă mare erou, nu sunt altceva decât imagini ale societăţii noastre. Atâta timp cât locurile în Parlament sunt ocupate de persoane puse sub urmărire penală, sunt cumpărate pe un kil de mălai sau pe un litru de ulei, iar substantivul “partid” a ajuns să se confunde din ce în ce mai mult cu italienescul “famiglia”, de ce ne revoltăm? Cazurile de absolvenţi de facultăţi sau masterate la universităţi din Occident care se întorc în ţară... pentru a avea de unde să plece înapoi sunt nenumărate.
Dar nouă nu ne pasă. Tinerii rup Facebook-ul în două, fac “clubbing” la greu pe muzica lui Lady Gaga şi se duelează în smartphone-uri. Părinţii au şi ei partiturile lor: Mamele stau cu tabloidele în faţă dis-de-dimineaţă, în drum spre serviciu, şi, acasa, “congelează” toate activităţile când începe telenovela preferată. Taţii, atraşi precum muştele de muzica lui Salam & co, întreaba pofticios: “Bere este?” “Este.” “Mici ai?” “Avem şi mititei”. “Trăiască!” Vivat burlesc în plină tragedie. Nu-i de mirare, suntem ţara lui “Las-o, bă, că merge-aşa !”, ţara în care celor mai mulţi nu le pasă că imnul naţional e pe cale să se schimbe cu “Ţara te vrea prost”, ţara în care se închid spitale şi se construiesc biserici. E mai rentabil din punct de vedere electoral.
Nu învăţăm nimic din trecut. Acum 21 de ani, n-am ieşit pe strada nici pentru telenovele, nici pentru mici, nici pentru manele, nici pentru Lady Gaga. Am ieşit pentru a schimba un sistem şi l-am schimbat, dar, din păcate, cu imaginea în oglindă a societăţii de azi. Alţi actori, aceeaşi piesa, nimic mai mult. Sistemul bazat pe valori e o utopie parca mai mare decât părea atunci. Acum nu ne rămâne decât să culegem roadele pasivităţii noastre. Dar repede, că începe “Sclava Isaura”. Că tot veni vorba, Don Leoncio e de mult în Parlament.
Pentru final, două vorbe: “Sclava Isaura” e doar un film, iar Lady Gaga are 11 ani de pian clasic. Dedic această ultimă frază tuturor... fudulilor din România.