Mircea Geoana – victima colaterala

E o mare bulibaseala in viata politica romaneasca. Cu totii am vazut euforia postelectorala a celor de la PSD – PNL – PC – UDMR, ba, undeva in spate, si hlizeala lui Jiji, razboinicul luminii stinse, venit nu singur in Kiseleff, ci impreuna cu sefu’ Vadim. Dupa multumiri a la Premiul Oscar – sotie, copii, mama, tata, Crin – si topaieli a la Ghencea, peste noapte a venit marea deziluzie. Pentru ei, nu pentru mine, evident. De ce evident?

In primul rand (si cel mai important), Geoana este un om slab. Cu o personalitate stearsa, este intr-adevar omul potrivit pentru functia de presedinte PSD, dar atat. In PSD poate fi manevrat de maestri ca Iliescu, Hrebenciuc si altii ca ei. Cu ajutorul lui Geoana, acesti corifei ai manipularii ar fi ajuns (din nou!) sa conduca tara. Cat ne-au costat mandatele lui Iliescu stim. Nu cred ca un nou mandat (indirect, ce-i drept) ar fi fost ce ne trebuia acum.

In alta ordine de idei, a fost mult prea evidenta coalizarea atator forte impotriva unui singur om (ca despre partidul PDL nu prea avem ce spune) pentru ca oricine sa fie macar tentat sa se intrebe “ce-I mana pe ei in lupta?”. Oricum, duminica seara am vazut refacuta (oare s-o fi desfacut realmente vreodata) coalitia, absolut aiuritoare pentru oricine isi aminteste ceva din istoria politica a ultimilor 20 de ani, dintre PSD si PNL, ba mai mult, intre UDMR si… PRM. Despre partidul-antena nu merita sa discut, cred ca toti suntem de acord ca fara televiziuni, PC ar fi fost o idee nascuta moarta.

Era de notorietate ca PSD va iesi de la guvernare cu aproximativ doua luni inainte de alegeri. Oricum nu ma asteptam si nu ma astept la nimic bun de la un partid format din stim noi cine. Pana cand Iliescu nu va iesi (intr-un fel sau altul) din politica romaneasca, PSD nu va putea nici macar visa la sustinerea intelectualilor. Cel mult se va intampla ce am vazut duminica: o parte dintre votantii PNL au pus stampila pe cel al PSD. Si, pe de alta parte, cum poti sa ai credibilitate in fata celor pe care – cica – ii reprezinti atunci cand e arhicunoscut ca vile ca ale lor, colectii de obiecte de arta si participari la evenimente mondene cum au ei nu mai are nimeni? Nu sustin vestimentatia proletara, dar prea au sarit calul.

Ma intristeaza (fara sa ma mire insa) pozitia PNL, partid care a mai platit odata vanitatea de a nu intra intr-o coalitie de dreapta, sloganul “prin noi insine” tinandu-I intre 1992 si 1996 in afara parlamentului. Errare humanum est sed perseverare diabolicum. Prin 1991, Dinu Patriciu a facut de la tribuna parlamentului o declaratie ce a ramas celebra: “Acest guvern e atat de transparent, ca se vede Cotroceniul”. Acum nu numai ca nu-l mai deranjeaza asta, dar se aliaza fara jena cu cel din cauza caruia, in 1990, am asistat la prima divizare a unui partid politic: PNL-ul lui Radu Campeanu (care a mers la guvernare alaturi de FSN) si PNL-AT, al lui Catarama, Patriciu si Tariceanu. E treaba lor, sunt convins insa ca in cazul unor pozitii mai flexibile atat din partea lor, cat si a celor de la PDL, s-ar fi putut (si s-ar putea inca) gasi resurse pentru formarea unui guvern majoritar. UDMR si-a aratat deja disponibilitatea, bascularea asta stanga-dreapta fiind de notorietate, dar nederanjand pe nimeni… in fond, te poti baza pe niste voturi favorabile in parlament, unde mai pui ca au si cel mai disciplinat electorat.

Alternativa ar fi instabilitatea politica prelungita. Cu totii sunt de acord ca nu e buna, ca FMI ne va da… una dupa ceafa in loc de bani, ca investitorii vor fugi care incotro si alte variante mai mult sau mai putin apocaliptice. E si nu e asa; indiferent de scenariile astea, Romania este inca un teren bun pentru investitii, cu o piata a fortei de munca ieftina si calificata, cu niste sindicate ca si inexistente, deci ofera multe avantaje reale, palpabile in raport cu dezavantajele vanturate de analistii dezastrelor. Daca PDL va scapa de cozile de topor care s-au aciuit prin curtea proprie, daca PNL va regandi strategia astfel incat sa se mai linisteasca apele, vom putea avea un guvern stabil si – da, Doamne! – fara genii ca Pogea la Finante sau ca Adomnitei la Educatie. Chiar si Patriciu ar putea fi avantajat, ajungand din nou in pole position–ul pietei energetice din Romania.

Intr-un cuvant, eu cred, sper si vreau sa se poata face ceva in tara asta si fara PSD.

Inapoi la Mama Rusia

Incerc si eu, “impartial” ca tot romanul, sa inteleg ceva din bulibaseala politica de dupa primul tur al alegerilor astora. Stiu ca nu exista prea multe concluzii de tras, insa cele care sunt mi se par de-a dreptul gretoase. Din vestita idee liberala “prin noi insine” s-a ales praful. Cantemir e mai actual ca oricand, a lui strutocamila tronand falnic peste aproape toata viata politica romaneasca. Antonescu, la fel ca Geoana, au fost atinsi concomitent si subit de un lapsus intins pe intreaga a doua jumatate a campaniei pentru turul intai al alegerilor. Mai mult, Antonescu nu mai contabilizeaza nici macar declaratiile postelectorale, alea cu mogulii care l-au furat pe fata si din cauza carora n-a ajuns in turul doi al alegerilor. A uitat si virulenta cu care l-a atacat pe Geoana in legatura cu salariul nu stiu carui neam de-al sau, director la Eximbank (care Geoana, apropo, n-a avut nici macar bunul-simt sa raspunda), in confruntarea preelectorala de vineri seara. Ca tot veni vorba de bun-simt, stau si ma intreb cum s-o numi faptul ca dupa o campanie in care liberalii au folosit sintagma de mai sus pe toate afisele electorale, acum se aliaza cu cel care, la fel ca predecesorul sau de trista amintire, acum 20 de ani a vorbit cu Moscova “sa le spuna cine suntem si ce dorim”. E drept, Geoana s-a dus personal, nu a telefonat, dar – de! – atunci aeroporturile erau inchise si Ceausescu inca nu era mort.

Dar stai… in sfarsit, am inteles: Vor sa-l doboare cu orice pret pe Basescu… asta era! Un scop nobil, ar spune multi, pentru care merita sa folosesti orice mijloace (c-asa-i in politica, nu, domnu’ Machiavelli?). Motive gasim, reale sau inventate: ca e betiv, ca e curvar, ca frate-su are, pe langa o fabrica de inghetata, si ceva afaceri cu armament si, nu in ultimul rand, ca are un comportament de dictator. Sa le luam pe rand.

“Betivi” au fost si Churchill, si Roosevelt (ultimul chiar a abolit prohibitia), “curvari” au fost foarte multi de-a lungul istoriei – Henric al VIII-lea, Ludovic al XIV-lea etc (oricum, in aceasta problema, Basescu este neprins, deci e negustor cinstit).

“Afaceri”… Ha! Pai numai daca-mi aduc aminte de neamurile lui Geoana, de smenurile lui Mitrea, de Cristian Bivolaru, ca sa nu mai vorbim de Bombonel, constatam ca Basescu e intr-o liga mult inferioara. Dar fenomenul nu este intalnit numai la PSD. “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul”… Pai sa nu ne uitam la ce vorbeste, sa ne uitam la ce face. Avem un Patriciu (om fara interese economice, desigur, mai putin afacerea Sterling si cam tot ce miroase a petrol), avem un Fenechiu care controleaza aproape integral afacerile din Iasi si din judetele limitrofe, ba mai mult, numeste si ministri (remember Adomnitei?)… si mai sunt. “De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul”, nu?

“Dictator”. Cuvant cu grele reverberatii in sufletul romanilor de pretutindeni. As vrea sa stiu o singura, repet, o singura actiune a lui Basescu pentru care aceasta eticheta sa i se lipeasca pe frunte fara a mai putea fi dezlipita. Nu de alta, dar atunci cum se numesc urmatorii: cel care cheama minerii pentru a “planta flori in fata Teatrului National din Bucuresti”, cel care obliga ( de bunavoie, desigur) firmele sa cotizeze pentru partid sau cel care difuzeaza emisiuni speciale folosind ziaristi de mana a paispea (Ciutacu) sau analisti politici a la Marcuta (omu’-cu-laptopu’) sa-l faca praf pe unu’ sau pe altu’ (in ultimii trei ani, numai pe unu’ anume) pentru a-si promova interesele sau pentru placerea pura a razbunarii? Gata, stiu: promotori ai democratiei si ai libertatatii presei. Au turcii o vorba ce se integreaza perfect in loc de concluzie “siktir!”.

Adevarul e ca Geoana e fiu de nomenclaturist, papusa a lui Iliescu si, nu in ultimul rand, comunist de rangul doi, cu ambitii cel putin la fel de mari ca ale lui Nastase. Adica, omul Moscovei. Liberalii, pe cealalta parte, sunt controlati – secretul lui Polichinelle – de Dinu Patriciu, afacerist care si-a vandut firma unui concern din… Kazahstan. El zice ca pe dolari, dar daca zgariem un pic verdele de la suprafata, fac pariu ca gasim miros de ruble. Da, banii n-au miros, astia, insa, put. Nu economic, politic. Moscova nu i-a iertat-o niciodata lui Basescu ca nu a fost prieten si tovaras de nadejde lui Voronin, ba mai mult, pentru cine nu-si aminteste, tot soiul de editorialisti si analisti politici rusi l-au pus la zid la comanda politica a Moscovei. Daca vi se pare ca bat campii, pot sa aduc in favoarea acestei idei scorul cu care Basescu a fost votat de cei care stiu pe propria lor piele cum sta treaba, alegatorii din Republica Moldova: peste 90%. Asadar, parerea mea este ca ce vedem acum la noi e o treaba orchestrata de cineva mult deasupra noastra, asta in conditiile in care Statele Unite si-au diminuat sensibil influenta in politica externa odata cu alegerea la Casa Alba a unui presedinte din randurile Partidului Democrat. Pentru cine nu e convins, ii amintesc declaratia de ieri a unui oficial britanic in care SUA sunt criticate pentru tergiversarea trimiterii de noi trupe in Afganistan.

In concluzie, geopolitic totul e copt pentru ca Rusia sa castige. Ramane de vazut daca se va intampla asa. Eu n-as vrea, si aici nu e vorba ca mi-e drag Basescu… niciodata nu mi-a inlesnit ceva, daramite sa-mi si dea. Bine macar ca s-a aprobat referendumul… daca o sa se aplice sau nu, asta-i o alta treaba.

Imi pare rau, domnule Brucan, dupa 20 de ani, inca suntem priviti drept “stupid people”. Depinde numai de noi sa confirmam sau nu aceasta idee.

Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm !

Mai sunt puţine luni până la alegerile prezidenţiale si toate sondajele de opinie (indiferent de partidele care le-au comandat) îl dau ca favorit tot pe Traian Băsescu. N-o să mă apuc să îi analizez pe fiecare dintre cei ce reprezintă concurenţa din punctul de vedere al meritelor politice. Nici nu cred că au vreun merit personal, având în vedere că Iliescu (la PSD), respectiv Patriciu (la PNL) au fost cei care i-au cocoţat în posturile fruntaşe pe Geoană sau pe Crin Antonescu. Despre altceva vreau să vorbesc aici: de ce niciun alt candidat n-o sa câştige în veci bătălia aceasta în condiţiile în care adversar le va fi Băsescu.

Alegerile prezidenţiale au fost, până în 2004, cel mai reuşit exemplu de vot contra. Mai nimeni nu vota PENTRU candidatul X, ci ÎMPOTRIVA candidatului Y. Se pare că acum se va vota pentru prima data pro, nu contra. Şi asta pentru că, tot pentru prima dată, nu mai avem dinozauri politici candidaţi la preşedinţie. Chiar dacă Băsescu este de cinci ani în funcţie, nu are încă o imagine erodata, şi asta datorită atributului „jucător” pe care şi l-a alăturat şi folosit alături de „preşedinte”.

Dar, trecând peste analizele politice cu iz de steril, cel mai bun barometru de măsurare îl reprezintă poreclele candidaţilor. Dacă-i luăm pe rând, se constată că numai unu din trei are o imagine pozitivă în rândul alegătorilor. Chiar dacă persoanele tip omu’-cu-laptopu’ ar trata acest electorat cu apelative gen „mitocani”, pe motivul „ce ştie bizonu’ ce-i politica ?”, totuşi (o fi bine, o fi rau ?) acesta are aceeaşi putere electivă ca şi marii intelectuali ai naţiei. Şi dacă Geoană e „prostovanul” (şi sa-i mulţumească lui Iliescu pentru asta), Crin are una şi mai şi: „Chucky”, vestita păpuşă hollywoodiană cu chip angelic dar pusă pe crime. Principele Radu, săracu’... nimeni nu-l scoate din „Duda”, de parc-ar avea vreo vină că părinţii lui au acest nume de familie (apropo, abia asta e ceea ce consider a fi mitocănie).Pe de altă parte, Băsescu e Băse (sună mai de-al nostru, e din gaşcă) sau Băselu (simpatic băiat şi le şi combate bine, monşer !). Altele n-au prins, şi asta spune multe despre imaginea lui în ochii electoratului.

Şi încă un amănunt: Am văzut că sloganul „ţigancă împuţită” a fost alăturat de diverşi analişti recentelor „Hotnews să mă pupe-n fund” – Mazăre, „Mă piş pe voi” – Solomon şi „Du-te-n pizda mă-tii” – Dorin Florea. Băsescu a făcut celebra afirmaţie în propria-i maşină, deranjat fiind de o reporteriţă care se ţinea de el ca... scaiul, cerşind o declaraţie despre... nu-mi dau seama ce-l poţi întreba pe preşedintele unei ţări în ziua de Paşte. Doar daca nu vrei să... devii neaparat vedetă. Nu ştiu dac-a reuşit, eu habar n-am avut niciodată cum o cheamă. Pe când cei trei corifei ai nesimţirii mai sus pomeniţi sunt toţi primari de municipii importante (Constanţa, Craiova şi Târgu Mureş) şi toţi au fost întrebaţi despre mânării făcute cu şi din bani publici. Crede cineva că Solomon sau Florea reprezintă PDL-ul, ori Mazăre, PSD-ul ?. Rahat, tre’ sa fii prea naiv... ei sunt băieţi deştepţi, se reprezintă pe ei înşişi. După ei, potopul !

De-aceea închei cu un „ieşiţi la vot !”. Nu fiindcă pentru acest drept au murit atâtia tineri, Dumnezeu să-i odihnească ! Văd că asta nu mai conteaza nici macar pentru unii dintre cei care au ieşit pe străzi acum 20 de ani. Nu, aş vrea sa se iasă masiv la vot pentru că sunt sătul să se pişe pe noi în continuare foştii secretari de partid sau să ne trimită la origini vreun maimuţoi cu funcţie. Că dacă politica tot a devenit un soi de quid pro quo, de ce s-o facă ei, când putem s-o facem noi ? Şi să începem de-acum, din noiembrie. E o ocazie bună.

Bona noastra cea de toate zilele

De ieri-seara, cazul bonei care a fost filmata brutalizand copiii unei familii la care era angajata pentru a-i ingriji a provocat o larga dezbatere in opinia publica urbana de la noi. De la reactii de genul “mama e de vina, bona e ok, ca doar bataia-i rupta din rai” la cele “dac-ar fi facut asa cu fiul meu o bateam pana se kk pe ea”, reactii cu valente pronuntat maniheiste au umplut spatiile mediatic si virtual. Ambele tipuri de reactie nu reflecta in fond decat stadiul real de civilizare a societatii, pentru ca ne-am dresat sa ne controlam starile in situatii cu impact emotional redus, dar cand vorbim despre subiecte cu impact emotional puternic, fondul nostru se ridica brusc la suprafata, relevandu-ne adevaratul eu.

Parerea mea e ca adevarul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Respectiva bona este orice in afara de titulatura mai sus mentionata; mie-mi pare o pensionara, genul telenovelistic, care a gasit mijlocul de a face un ban gramada, cu o filosofie populara de tipul “nu-mi trebuie carte, eu am scoala vietii”. Ce pretentii sa ai de la cineva fara pic de pregatire de specialitate (nici macar vreun curs de psihologia copilului) ? Ce sa stie in afara de diferite pedepse corporale in cazul in care copiii nu sunt smirna in fata ei ? Asa a fost crescuta, asa si-a crescut propriile progenituri... asa face si cu altii. Scoala vietii, nu ?
De aceea consider ca responsabilitatea revine si celor care angajeaza astfel de persoane (recomandate sau nu) pentru ce urmeaza a se intampla cu propriii copii. Modul in care a fost prezentat cazul reprezinta o alta discutie, nu mi se pare deontologic (pentru referinte, orice carte in care sunt descrise tehnici de manipulare mediatica e suficienta), urmarindu-se doar declansarea cat mai virulenta a impactului emotional.
Dupa cum spuneam, parintii s-au complacut in a angaja fara contract de munca. Este o vina, nu ? Unii ar numi asta "munca la negru", care - daca ar fi practicata de vreo firma cat de mica - ar aduce 'jdemii de controale, garzi financiare si Dumnezeu mai stie ce. Si asta pentru ca angajarea "la negru" eludeaza statul de niste impozite si taxe. Stau si ma intreb de ce nu se aplica aceeasi oca si in cazul persoanelor particulare? Pentru ca daca parintii celor doi copii isi permit a da 1500 de lei lunar basca prime de sarbatori - si sunt convins ca pentru suma asta ar fi putut angaja o persoana supercalificata - inseamna ca profitul pe care respectivele persoane fizice il au in urma serviciului e frumusel... numai ca statul e privat in continuare de taxele si impozitele aferente. Ar exista metoda PFA, caz in care s-ar termina cu aceste intelegeri fara baza legala; ba mai mult, respectivele bone ar intra si in circuitul oficial al agentiilor de recrutare. Dar poate cer eu prea mult.
Nu vreau sa fiu inteles gresit, inceperea urmaririi penale a individei este absolut necesara. Dar singurele victime reale ale acestui caz raman copiii. Pentru binele lor vreau sa cred ca ce li s-a intamplat nu va lasa sechele psihice. Nu de alta, dar de foarte multe ori acestea sunt ireversibile, neputand fi decat cel mult controlate si temperate. Si o ultima parere: Pentru toti amatorii de bone necalificate, in cazul in care sunt incantati de persoana ce urmeaza a se ocupa de copii, un sfat: Luati orice borcanas de piure de legume (dupa care copiii sunt innebuniti) si incercati sa mancati din el. Veti constata, daca nu stiti, ca are un gust absolut ciudat pentru un adult. Ce vreau sa spun cu asta ? Simplu, ceea ce pe ei ii incanta noua nu ne place si invers. De ce si invers ? La fel de simplu, nici copiii nu se omoara dupa bere, fripturi sau ciorba de burta.

Turnul de fildes

In ultima vreme se poate observa o alunecare din ce in ce mai pronuntata a generatiei tinere si nu numai catre modelele suburbane de muzica. Impotriva acestui adevarat fenomen, localurile particulare - cluburi, cafenele sau ceainarii - sau concertele organizate din ce in ce mai des, iau atitudine cum pot: O seara de jazz, un festival folk, un concert rock…

Sa ne uitam putin si la ce se intampla in ograda muzicala ce apartine financiar si logistic in exclusivitate statului. O latura importanta a muzicii a ramas neocupata si se pare ca asa va mai ramane o vreme: muzica simfonica. De ce spun asta ? Urmarind programul stagiunilor din ultimii ani de la Ateneu sau de la Sala Radio, observ un aspect care duce la o concluzie: Programul aproape elitist pe care acesta il ofera, deci, in concluzie, lipsa aproape totala a concertelor continand integral sau partial operele foarte cunoscute ale marilor compozitori.

De exemplu, scoala rusa de pian este foarte bine reprezentata. Dar nici dac-am dat cu tunul, n-am vazut Concertul nr 1 pentru pian si orchestra al lui Ceaikovski. Trecand la compozitori, marile creatii ale lui Grieg, Smetana, Dvorak, ca sa nu mai zic de Beethoven sau Mozart sunt ca si cum n-ar fi. Noroc cu Festivalul Enescu, unde mai poti asculta o celebra Rapsodie Romana.

Cred ca e destul de convenabil sa te inchizi intr-un turn de fildes pe care sa lipesti inscriptia pour les connaisseurs. Procedand insa in acest fel, nu se reuseste decat indepartarea potentialilor viitori melomani de acest gen muzical. O sa mi se spuna ca nu exista fonduri pentru organizarea de spectacole speciale continand bucatile muzicale mai sus-mentionate. Poate ca e adevarat, dar daca s-ar incerca, nu cred ca lipsa spectatorilor ar fi o problema.

Avem insa o televiziune nationala. Cu tristete o spun, Iosif Sava nu mai este, Leonard Bernstein, nici el. De ce oare Televiziunea Romana nu mai incearca sa ne imbie iar cu “Serata muzicala” sau cu vestitele lectii ale lui Bernstein, chiar asa, vechi si alb-negru ? Chiar nu au loc nicaieri ? Poate sunt nostalgic, dar vazand halul in care a ajuns noua generatie, imi vine in minte o imagine tragicomica in care tinerii de azi sunt asezati ca intr-o sala de clasa, in timp ce Iosif Sava, cu vocea lui inconfundabila, pronunta adanc: Bach…

P.S. Pentru a fi mai clar despre ce vorbesc, am creat un playlist continand cateva dintre compozitiile clasice foarte cunoscute:

http://www.youtube.com/view_play_list?p=81D94F5EE148BE59

Intrebari fara raspuns (deocamdata)

Radu Mazare are doua caracteristici. E primarul Constantei si, deasemenea, e un gigolo de cartier care crede ca tupeul in cantitate suficienta este de ajuns pentru a se purta precum un feudal. Intrucat comportamentul lui nu aduce cu cel al persoanelor de vita nobila, mai degraba imi pare a fi un arendas caruia i s-a dat toata puterea pe mana. Ei bine, cateodata mintea lui Mazare scoate la iveala cate o idee “minunata”, precum aceea de a se imbraca in uniforma de ofiter al Wermachtului si de a defila asa in public. Recunosc ca uniformele ofiterilor germani din al Doilea Razboi Mondial erau cele mai elegante dintre toate cele ale marilor combatanti, dar gestul reprezinta o neglijenta politica majora pe care ziaristii din toata lumea n-au scapat-o. Asa ca vestea a ajuns si in Israel si, in consecinta, Centrul Simon Wiesenthal a cerut demisia acestuia, precum si scuze publice in legatura cu gafa de mai sus. Scuzele le-am primit toti cei surprinsi neplacut de gestul sau. Cu demisia, insa, e clar ca cei de-acolo nu stiu cum sta treaba in Romania. Noi stim, asa ca nu ma lansez in explicatii inutile. Oricum, dom' Nae Catavencu poate sa stea linistit. Avem si noi falitii nostri.
Punand punct subiectului Mazare, un scandal de proportii si mai mari este in plina desfasurare in aceste zile, cel al clinicii de fertilizare in vitro Sabyc, de felui ei israeliana, dar cu activitate exclusiv in Romania. Din fericire pentru noi, in acest scandal suntem “baietii buni”. Ce s-a intamplat se stie din mass-media. Ce nu inteleg eu sunt doua lucruri: In ce masura nou-nascutii rezultati din fertilizarile femeilor israeliene cu ovule provenite de la nonevreice sunt evrei (daca nu se stie, la evrei mostenirea acestei calitati se face exclusiv pe linie materna) si, a doua nelamurire, de ce informarea donatorilor – in proportie foarte mare femei cu un nivel de trai si cultural scazute – asupra riscurilor la care se expun a fost atat de insuficienta.
Pentru prima nelamurire, nu trebuie sa caut eu raspunsuri, sunt convins ca rabinii si Tora vor rezolva problema. Pentru a doua nelamurire, raspunsul este evident, dar, citez din declaratia presedintelui Colegiului Medicilor: La clinica Sabyc s-au incalcat norme elementare ale eticii. Medicii de aici pot fi comparati cu cei de la Auschwitz. Poate multi nu stiu, dar in aceste lagare, pentru efectuarea experientelor medicale, pe langa cei selectionati impotriva vointei lor, un procent deloc de neglijat era format din voluntari care beneficiau de diverse avantaje (printre altele erau scutiti de la munca silnica de care aveau parte ceilalti), dar care se puteau imbolnavi sau chiar muri in urma acestora. Cam ca la Sabyc, diferenta majora si dureroasa fiind ca oamenii aceia erau detinuti.
Simon Wiesenthal si-a dedicat intreaga viata prinderii si aducerii in fata justitiei a criminalilor nazisti. Marele succes s-a numit Adolf Eichmann, colonel SS, unul dintre promotorii si organizatorii asa-numitei „solutii finale”. Marele insucces, Joseph Mengele, medic-sef la Birkenau, care a experimentat pe oameni lucruri pe care mintea nu poate sa le cuprinda, fapt pentru care a fost atat de cautat. Cum ar fi ca Centrul care-i poarta numele sa vada paralela intre trecut si prezent si sa incerce sa comenteze putin si aceste practici anormale ale clinicii israeliene Sabyc ? Stiu ca n-o sa se intample, dar daca ministrul sanatatii israelian stia despre asta inca din 2000, sunt convins ca Mazare o sa-si dea demisia odata cu acesta din urma.

C'est normal

Bunele maniere ne invata ca in Franta, printre alte calitati care il definesc, un domn nu trebuie sa se mire niciodata. Indiferent de episod, de la o intamplare penibila pana la o situatie periculoasa, acesta trebuie privit cu detasare si cu expresia “c’est normal” (e normal). Normalitatea aceasta trebuie gasita in functie de persoana (persoanele) si - sau de conjunctura social-politica in care apare acest episod. Recunosc ca nu sunt genul pe care sa-l mai mire multe lucruri, totusi, uneori nici macar explicatiile date de manualele de psihopatologie nu par a fi suficiente. Concret, acum cateva zile, o stire gen “de la ora 5” m-a facut sa nu pot apela la aceasta reactie mintala. Mai precis, un copil de sase ani a fost abuzat sexual de mama lui, scena fiind filmata integral de... tatal acestuia. Stirea asta m-a depasit intr-atat incat nu am putut apela la acest “e normal”, nu de alta, dar nu e, indiferent ce explicatii ai incerca sa gasesti. Nici situatia financiara modesta a familiei, nici vreo conjunctura economico-sociala, nici... nimic nu poate fi pe intelesul meu, nu exista niciun colt de care sa ma fi putut agata; era, pur si simplu, socant de abrupta.
Alta stire, in care de data asta absurdul este acoperit de lege (sau, mai bine zis de lipsa ei), este cea despre cei trei oameni morti intr-un accident de circulatie, masina in care erau ciocnindu-se de... un cal aparut, nu se stie cum, in mijlocul soselei. Absurdul insa abia acum vine... Politia se da de ceasul mortii sa gaseasca proprietarul copitatului pentru a-i putea da o amenda de vreo cateva milioane de lei (vechi, ce credeati ?) pentru ca a lasat animalul nesupravegheat. Nu tu omor din culpa, nu tu nimic altceva... dar asta pentru ca nu prevede legea. Nici pentru aceasta din urma chestiune n-am putut sa aplic regula “c’est normal”.
O a treia si ultima stire despre care vreau sa vorbesc aici este cea legata de decizia ANAF prin care cluburile vor fi obligate sa plateasca si contributiile sociale pentru persoanele incadrate (de la sportivi pina la personalul administrativ). “Blasfemie !” striga Mitica. “Sperjur !!” ii tine isonul Naşul... “Ne retragem din fotbal !!!” cânta-n cor “investitorii strategici” din fotbalul romanesc. Ei bine, da... In sfarsit o stire care ma linisteste. Nu de alta, dar dac-ar da bunul Dumnezeu sa se aplice atat decizia ANAF cat, mai ales, cea a patronilor de mucava care paraziteaza fotbalul de atata vreme, as putea sa rasuflu usurat: C’est normal !

Sad (2009)

A vrut să fie Peter Pan şi a ajuns Monstrul a zeci de Frankensteini. Şi-a făcut propria lume, dar nesăbuinţa lui combinată cu rapacitatea altora l-au adus la faliment. A crezut că statutul de megastar ii va permite să trăiască o copilarie perpetuuă. Când a incercat să se supună regulilor societăţii, insurându-se, a rezultat un act reuşit de comedie bufă. În concluzie, a fost un om trist, cu o viaţă tristă, acoperită cu multă pudră şi sclipici cât încape. Văzând comportamentul incalificabil al neamurilor lui, am inceput chiar să inţeleg de unde-i veneau problemele. Mai nou, copiii nu sunt nici ei ai lui…

Un singur lucru i-a iesit bine, daca nu exceptional. Muzica, cu tot ce implica ea: voce, dans, show. Thriller va ramane foarte multa vreme cel mai bun album pop aparut vreodata. Chiar daca acum toti au primit liber la rascolit rahatu’ cu sau fără băţul aferent, latinii aveau o vorba valabila si in cazul lui, de morturis nihil nisi bene. O ultima observatie: urarea May the Force be with you pe care Stolojan i-a facut-o cu ocazia vizitei din 1992 a fost, cred, cea mai buna care i se putea face vreodata. Exact de asta avea nevoie si exact asta i-a lipsit intreaga viata. Pacat…

Iubirea e un lucru foarte mare

Iata c-a trecut si proba scrisa la Limba Romana a examenului de bacalaureat, sesiunea iunie 2009. Spre deosebire de anii precedenti, cand “bacul” era un soi de Far West in care fiecare facea ce-l taia capul, copiatul fiind de baza si la ordinea zilei, acum conditiile au fost mult mai stricte. Mai mult, in anii precedenti, onor Ministerul Educatiei dadea si el o mana de ajutor, subiectele facandu-se publice in momentul deschiderii plicurilor, astfel cei de-afara ajutandu-si odraslele sau prietenii sa scape de examenul asta “de cacao” al carui singur scop era obtinerea unei diplome cu ajutorul careia sa te-nscrii la o facultate pe bani.

Acum s-a revenit la normalitatea ideii de examen. Concret, subiectele au ramas secrete pentru cei de-afara si, in plus, candidatii n-au fost lasati decat cu pixuri (numar nelimitat, probabil), telefoanele mobile fiind tabu in sala, sub amenintarea excluderii din examen si, implicit, din sesiunea asta. Pana aici, totul e bine. Macar se poate face o selectie mai realista a celor care se inscriu la facultatile de stat, media de bacalaureat fiind importanta pentru admiterea sau respingerea acestora. Si acum, despre subiecte: Au fost trei

1. Analiza pe text, pe marginea poeziei "Infrigurare" de Lucian Blaga.
2. Scrie un text de tip argumentativ, de 15–20 de randuri, despre iubire, pornind de la ideea identificata in urmatoarea afirmatie: „Iubirea e din alta lume si se iveste din senin, fara ca sa stii de ce, se da pe fata, fara ca sa stii cum, si te duce fara ca sa stii unde”. (Ioan Slavici, Mara) si
3. Scrie un eseu de 2 - 3 pagini in care sa prezinti tema si viziunea despre lume, reflectate intr-un roman psihologic din perioada interbelica.

Din cate stiu, o analiza pe text are ceva mai mult de 15-20 de randuri, ca sa nu mai zic de eseul a carui lungime era indicata inca din enunt. Ei bine, interviurile “la cald” luate candidatilor la iesirea din salile de clasa mi-au aratat o multime omogen nemultumita de subiectul 2. Clar e un subiect greu, si e necinstit ca la un examen de bacalaureat la Limba Romana sa se dea ceva la care sa nu poti copia de nicaieri, drept urmare, sa-ti puna mintea la treaba. “Auzi, compozitie ! Da’ ce sunt eu, nene, Sadoveanu ?” isi varsa naduful un admirator neconditionat al culturii tip “Oooo, viata mea”. Inutil sa spun ca au existat si reactii de genul “Si care-i problema ? De ce nu ne-au zis si noua subiectele ?” – o mama atarnata de gardul unui liceu. Parerile altor elevi balansau deasemenea in jurul subiectului 2, ca fiind buturuga mica. Sincer, citindu-le, am realizat ca un simplu “nu stiu” la subiectul citat de toti era mai mult decat suficient. Sa le fi facut oare acestia pe celelalte doua si asta sa fi fost piedica in calea acelei binemeritate note de 10 ? Sa dea Sfantul sa fie asa, dar tare mi-e ca, de fapt, numai subiectul in cauza a fost retinut la iesirea din sala… Dar, asa cum stim cu totii, iubirea e un lucru foarte mare, pentru unii, chiar coplesitor.

Pur si simplu

Iata ca a trecut mai mult de o luna de cand n-am mai scris nimic pe blog. Nu pot spune ca in timpul ce-a trecut nu s-a intamplat nimic, dimpotriva. Din toate unghiurile din care-as privi as vedea noutati, lucruri interesante si mai putin interesante, evenimente indiferente mie sau care mi-au marcat clar viata. Retrospectiv, luna care a trecut a fost agitata… pe alocuri prea agitata. Poate asta e si cauza pentru care nu am mai pus niciun gand pe foaia asta. Prea multe evenimente in prea putin timp si, in plus, un sentiment de inutilitate in fata acestora. Dar, inutil sau nu, dracusorul m-a zgandarit sa incep aceasta foaie noua. Sa scriu despre viata politica… suntem cu totii satui. Despre fotbal… in sfarsit, s-a terminat si asta. Sa scriu despre oameni… as face-o, dar, cu tendinta mea de a critica multe din tot ce-aud (nu mai invat odata masura asta…), ori as scrie despre ineptii auzite pe ici, pe colo, ori as transforma tema intr-un mic solilocviu despre societate. Si nu, chiar nu vreau sa critic, sa analizez sau sa mai stiu eu ce. Vreau pur si simplu sa scriu, nu-mi pasa daca sunt citit (al naibii orgoliul asta, mare parsiv !) si nici daca parerile celor care totusi o vor face sunt pozitive, negative sau deloc. Ploaia de aseara a racorit orasul, praful s-a mai asezat si verdele a reinceput sa apara. Lumea e-n vacanta si asta se vede; orasul e mai lejer, atmosfera, mai respirabila… parca totul, in ciuda rutinei de zi cu zi, e mai frumos. Daca as putea sa tin si televizorul inchis, ar fi intr-adevar ceva. Curios lucru cum adevaruri pe care le stiu, ba mai mult, le pot explica si altora, mie-mi sunt nefolositoare… dar cred ca nu sunt singurul bun la teorie si vax la aplicarea ei. Oricum, am (re)descoperit in ultima vreme placerea de a invata lucruri noi si de a deschide niste usi in spatele carora stiam vag c-ar putea fi ceva care sa-mi placa, dar care din cauza comoditatii au ramas inchise pana acum. Vom vedea ce va mai fi; pana una-alta, am incercat sa scriu despre nimic, fara ca asta sa-mi umbreasca placerea de-a face asta doar de dragul actului in sine.
PS: Daca tot am adus vorba despre televizor, mai jos gasiti parerea celor de la System Of A Down. Intr-o masura covarsitoare, au dreptate.
http://www.220.ro/pC4p7NSbxe/System-Of-A-Down-Violent-Pornography

Adio !

Supun atentiei doua declaratii facute azi de Traian Basescu.
In prima, presedintele Basescu anunta ca, citez:
Bugetul de stat are dificultati in a asigura cheltuielile la care s-a angajat, iar Ministerul Finantelor face imprumuturi frecvente pentru a-si acoperi cheltuielile curente.
Tot azi, acelasi presedinte recunostea spasit ca:
Imi asum eroarea promulgarii legii privind majorarea cu 50% a salariilor cadrelor didactice.
Pan-aici, toate bune si frumoase. Iata o declaratie, ar spune multi, care arata interesul presedintelui fata de actiunile guvernului, mai ales ca naşul acestuia a fost chiar el, eu unul neuitand nicio clipa ca pentru asta a facut un compromis pe care nu stiu daca insusi Disraeli, cel de la care a pornit imaginea Angliei ca „perfidul Albion”, l-ar fi facut. Gandindu-ma la recunoasterea erorii cu privire la promulgarea legii de majorare cu 50 % a salariilor profesorilor, nu pot uita ca acelasi presedinte, in urma cu numai sase luni, perora populist, alaturi de Abramburica (actual ministru al invatamantului), de Geoana (un fariseu politic cum rar se vede) si de Boc... asupra caruia ma abtin de la vreun comentariu, ca aceasta majorare ESTE POSIBILA, ba mai mult, ca numai reaua-vointa a fostilor guvernanti impiedica aplicarea legii respective. Nu am fost niciodata un simpatizant al lui Tariceanu si cei care ma cunosc pot confirma. Deci nu se pune problema ca as judeca partinitor aceste actiuni ale presedintelui. Dar ceea ce a declarat suna a ipocrizie „prezidentiala”, adica la cel mai inalt nivel, a populism prea ieftin pentru a-l mai putea „lopata” in lipsa de alti candidati credibili. Nu pot sa cred ca presedintele nu stia... dac-ar fi asa, ar trebui sa-si concedieze toti consilierii economici, si pana acum n-am vazut vreunul dat afara. Deci vina e a lui exclusiv.
In alta ordine de idei, ceea ce mi-a pus capac este prima declaratie citata aici, cea cu Ministerul Finantelor care se tot imprumuta de unde poate pentru a sustine cheltuielile bugetare. De ce spun asta? Pentru ca Pogea & co nu face asta de ieri, de azi, ci de la inceputul anului (practic, de la preluarea mandatului). Din nou o informatie pe care nu o stia presedintele? Sau declaratia asta e legata de articolul din Cotidianul de azi, in care se sustine si se demonstreaza faptul ca din cauza sumei de 6.000.000.000 de euro imprumutata de geniile de la Finante in decursul anului, bancile nu mai sunt interesate in a credita direct populatia sau firmele... in fond tot noi, populatia sau firmele, vom plati prin impozite imprumutul acesta enorm, de peste un miliard de euro lunar, suma aceasta fiind cea efectiva, fara dobanzi, fara penalizari, fara nimic. Dar ce conteaza astfel de amanunte imunde pentru gasca de la putere, pentru ei scopul scuza mijloacele. Noi ceilalti, nemaifiind in aceste conditii un target pentru banci, putem – fara suparare – sa ne ducem dracului, ca vreun credit pentru IMM-uri sau unul pentru casa va fi mai greu de luat decat o piatra de pe Venus.
Totusi, o intrebare ramane: Daca acest imprumut ne va face sa intram in incapacitate de plata, cum ramane cu responsabilitatea ministeriala si in ce consta ea? In tarile la care ne uitam cu jind au fost numeroase cazuri de ministri condamnati pentru diverse, de la trafic de influenta la coruptie, de la legaturi cu organizatii de tip mafiot la deturnari de fonduri. Si ce face presedintele? Da din gura... nu zice ca nu stie, dar sunt convins ca daca aceasta informatie nu aparea in presa, o mâlcea ca si pan-acum. In aceste conditii, adio, Base!
Asta e, la noi, traiasca! Ei pupat toti piata endependenti, noi... cu totii-n Parcul Izvor, poate mai da careva vreun mic sau o bere. Daca nu azi, poate maine.
PS: Nu inseamna ca nu o sa ma mai duc la vot, dar tot nu pot pune stampila pe liberali, si ei au devenit o oligarhie condusa de stim-cu-totii-cine.

Dezamagirile Corinei

Sambata seara, ora 8:20. O mica zgaltaiala, sesizabila maximum trei secunde, s-a simtit in sudul si in estul tarii. Trece cutremurul si, ca oricine care e curios, dau pe Realitatea, televiziune de stiri, pentru a afla amanunte. Acolo, inca nimic, se contraziceau unii in legatura cu cine-stie-ce chestiune politica. Peste cinci minute, a venit si momentul asteptat, un breaking news despre cutremur, avand-o ca special guest star pe Corina Dragotescu. OK, zic, va fi ceva echilibrat. Ei bine, nu. Incepand cu “burtiera” pe care era scris cu majuscule “Cutremur in Romania” fara alte detalii, pana la tonul discutiei (atunci cand a existat vreuna), totul a fost dominat de o absoluta lipsa de profesionalism. In primul rand, era foarte vizibila cautarea cu orice pret a senzationalului, amintind despre marile cutremure din trecut, dar revenind cu o perseverenta demna de o cauza mai buna la stirea principala. Apoi, cand, in sfarsit, au reusit sa obtina legatura cu cineva de la Institutul pentru Fizica Pamantului, stilul moderatoarei a fost deseori impins pana la impertinenta, intrebarile succedandu-se in cascada si imperativ, dar nemaiavand rabdarea sa asculte si raspunsurile.

Sincer, am avut senzatia acuta ca parca ii parea rau c-a fost doar atat… subiect subtire, doar 3 si ceva pe Mercali in Bucuresti. Ar fi fost hilara daca nu era penibila insistenta moderatoarei in a aminti magnitudinea seismului, de 5,3 Richter, in defavoarea intensitatii cu care acesta s-a simtit, doar 3 si-un pic, clar punctand numarul mai mare, dar si lasand in urma-i o vizibila dara de necunoastere a diferentei dintre magnitudine si intensitate. Apoi, un direct scurt din studiourile Realitatii, unde un reporter (nu i-am retinut numele) a tinut cu tot dinadinsul sa ne spuna cat de fierbinte lucreaza el la acest breaking news, accentuind insa faptul ca “desi au fost colegi care au iesit din cladire, unii dintre noi am ramas sa redactam stirile in continuare”. Soldatul sovietic reloaded... nimic nu-l opreste, obstacolele sunt cel mult stimulente in a-si atinge nobilul scop (in cazul acesta, de informare a poporului). Vazand ca n-are spor nici cu acel coleg, moderatoarea a trecut in a aminti vorbele lui Sorin Oprescu (specialist recunoscut international in fizica si geologie, de asemenea, inginer constructor si arhitect) care sustinea intr-o emisiune ca, in cazul unui cutremur, circa 500.000 – da, cinci sute de mii – de bucuresteni sunt amenintati cu disparitia. Nu ma intreb de ce era nevoie de astfel de aduceri aminte, motivul este evident, dar cum stam cu profesionalismul sau constiinta? M-am uitat la numarul de morti din Bucuresti in precedentele doua mari cutremure (1940 si 1977). In 1940 au fost cca 300 si in 1977, aproape 600. De unde 500.000? De dragul ratingului (calcul tampit, pentru ca oricum toata lumea mutase pe televiziunile de stiri), se vehiculeaza aberatii de genul celor de mai sus. Pana si directorul Institutului, dl Marmureanu, satul de enormitatile debitate, a avut o reactie de genul “Da, a fost un cutremur. Si care-i problema?” Intrebare la care Corina Dragotescu a luat foc... Dar aberatia nu s-a incheiat aici. Intre doua stiri gen meciul Stelei la Otopeni, duminica dimineata ni se prezinta in direci imagini din zona Vrancea transmise, citez, “din elicopterul Realitatii”. Ce sa vada publicul...ce? Si acum ma gandesc la raspuns. Oarece maguri, o padure, campiile inverzite... o casa? Sau poate undeva in subsidiar baietii sperau sa prinda un cutremur “live” si ei sa fie primii? Mai degraba asta ar fi...

Oricum, ceea ce a fost sambata seara pe Realitatea e la distanta de ani-lumina de ideea de stire impartial si cerebral tratata, atingand, chiar depasind poate stilul tabloido-invaziv de care sunt atat de satul.

PS: Se pare ca si CNA s-a sesizat in legatura cu tonul folosit de anumite posturi de televiziune in relatarile despre cutremur. Nu stiu daca va urma vreo sanctiune, nici nu e relevant, dar, vorba bancului, “mai rasfirati, baieti, mai rasfirati !”

Popa, plutonierul si profesorul

Din diverse surse mediatice am vazut propunerile guvernantilor cu privire la noile grile de salarizare. Modelul? Evident, european. Alcatuirea grilei? Romaneasca 100%. Citind propunerile, am fost frapat de un singur aspect: locurile ocupate de cadrele militare in raport cu echivalentele diverselor meserii civile. Atat locul cat si raportul m-au dus repede la ideile dragi societatilor totalitariste. Argumentele sunt urmatoarele:
In totalitarism, cine voia sa aiba un serviciu sigur, pe bani multi si fara bataie de cap alegea ori cariera militara, ori pe cea de militian. In ambele cazuri, munca efectiva era subtire spre deloc, salariul, mare si plin de sporuri (spor de noapte, de grad, de functie, de diverse altele), hainele erau haine, popota era popota, aveai acces la diverse locuri de recreere cu circuit inchis (un hotelas la munte sau la mare, o carciumioara cat mai la sosea si cu preturi cat mai mici) si multe alte avantaje specifice, singura indatorire a „baietilor” fiind ca, in caz de Doamne fereste, sa apere „greii” de la putere. Mai mult, daca erai militian, erai investit si cu destula putere pentru a deveni „tatic” in relatiile cu orice comerciant, in particular, dar si cu oricine, in general.
Vremurile astea s-au dus, sechelele se mai vad inca. Observ chiar o revigorare a acestui tip de mentalitate. De ce? Simplu. Citind propunerile, mi-a sarit in ochi urmatorul aspect, citez: „Functia de medic primar de clinica ar urma sa fie echivalata ca salarizare cu cea de conferentiar universitar, capitan...” Pentru cine nu vede nimic neobisnuit o sa deslusesc imediat: un capitan este echivalat cu un medic primar de clinica sau cu un conferentiar universitar. Pe ce criterii? Pentru a putea deveni capitan este nevoie sa se indeplineasca doua conditii: Scoala militara (trei ani) si ceva vechime in armata. Un medic primar sau un conferentiar universitar trec prin atatia ani de studii pentru a ajunge sa ocupe pozitiile respective incat insumeaza atat scoala militara cat si vechimea capitanului mai sus pomenit. Deci criteriul „scolarizare” cade. Alt criteriu? Nu-l stiu, exceptand sechelele vremurilor mentionate mai sus. Personal ma revolta desi stiu ca de-aia nu mai pot ei. Dar daca de-aia nu mai pot ei, poate o sa putem noi, nu de alta, dar un profesor de liceu cu gradul 1 si 10 ani vechime este echivalat cu un plutonier (adjutant, ce-i drept), cu un sublocotenent (adica orice proaspat absolvent de scoala de ofiteri), ba chiar (si asta-i de rasul curcilor) cu un popa. Si daca popii mai au vreo cutie a milei iar militarii acele drepturi despre care pomeneam mai sus (ce, va inchipuiati ca li s-au luat?), profesorii ce au? Bataie de cap, manuale alternative – alternative la ce? -, doua-trei haine pe care le-mbraca prin rotatie, o masa de pustani ale caror unice preocupari sunt modelul de telefon sau cel al hainelor... si, nu in ultimul rand, ce-a mai facut Jiji – cool tip! Sa nu ne mai mire deci ca din ce in ce mai multi romani cresc in spiritul „jmekeriei”, al voleiului cu pisica si efectueaza exercitii de admiratie a „valorilor” gen Jiji sau Virinel & stuff... Si n-as da integral vina pe media. In fond, aceasta ofera ce se cere; daca nu ma credeti, comparati audientele de pe TVR Cultural cu cele de pe OTV sau cele de pe Mezzo cu cele de pe KissTV.
Mai in gluma, mai in serios, ziceam cateodata ca-mi pare rau ca nu m-am facut popa. Acum imi pare bine... capitan trebuia sa ma fac. Mi-e si frica sa ma gandesc ce leafa as fi putut avea dac-ajungeam maior :)

Doi serpi de dudau*

Intr-un campionat precum al nostru, foarte rar poti vedea un meci asa cum a fost cel de aseara, “U” Craiova – Dinamo. Mai mult decat traditia de peste 45 de ani, trei factori au fost peste ceea ce inseamna in mod normal un derby: Cei sapte ani de cand Stiinta nu a mai batut pe Dinamo, celebra strigare a galeriei dinamoviste “Zece cizme si-un Papuc”, dupa acel umilitor 8 – 0 din 1966 - Papuc fiind portarul echipei oltene din acea vreme -, rezultat care nu se uita, si, mai ales, ceea ce blestemul Craiovei, Netoiu, a facut in urma cu sase ani, cand nu mai putin de 12 jucatori ai Stiintei s-au transferat la Dinamo, aceasta fiind cauza principala al retrogradarii din 2005. Privita din aceste perspective, partida de aseara, ca dealtfel orice meci dintre Stiinta si Dinamo, a insemnat foarte mult. Alaturi de F.C. Arges, “U” Craiova a fost singura echipa care a tinut piept atat cat a putut tavalugului bucurestean timp de multi ani, in special cand “mositele” de militie, respectiv armata, Dinamo si Steaua faceau ce voiau atat din campionatul intern, cat si din celelalte echipe. Stranie imagine sa-i vezi pe Lung si Ungureanu la Steaua sau pe Balaci la Dinamo, nu ?!?
Singurul rebel al acelor vremuri, Gica Popescu, a ales sa se reintoarca (dupa Eindhoven, Tottenham, Barcelona, Lecce si Galatasaray) tot la Dinamo… Mult prea mult pentru orice suporter adevarat al Stiintei.
Ei bine, oltenii nu uita si, chiar daca sunt din fire impulsivi, dovedesc ca au rabdare. Cunoscutele versuri “Cin' se ia cu mine bine / Ii dau haina de pe mine. / Cin' se ia cu mine rau / Sa-l pazeasca Dumnezeu / Ca sunt sarpe de dudau” au fost ignorate de dinamovisti si asta le-a fost fatal. Seara trecuta, oltenii au reusit ceea ce este considerat a fi scorul perfect. Daca 1 - 0 poate tine de noroc si 3 - 0, de o superioritate clara, cel inregistrat la finalul meciului (2 - 0) datorat "muscaturilor' celor doi frati Costea reprezinta ceea ce in limbajul cronicarilor de fotbal se numeste “fara drept de apel”. Nu au vrut sa-i umileasca (repriza a doua a dovedit clar asta), dar nici nu i-au lasat pe dinamovisti sa faca nimic pe teren. Bara lui Niculescu din finalul primei reprize a fost doar o frumoasa realizare tehnica iesita dintr-o faza fixa. Jocul colectiv al dinamovistilor a fost “stins”, insa, la marginea careului de 16 metri al Stiintei, antrenorul Napoli impunand un stil italian care a facut echipa adversa sa semene cu un peste ce se zbate in van pe uscat. Si inca o observatie: tehnicitatea oltenilor este, intr-un fel, unica. E drept ca Prepelita e argesean sau Woobay, din Sierra Leone, dar si in echipa Craiovei Maxima erau jucatori care s-au integrat perfect, fara a fi olteni (Negrila e brailean, Lung, maramuresan sau Stefanescu, bucurestean). Importante sunt spiritul de echipa, omogenitatea acesteia, pepiniera de talente din Oltenia si palmaresul pe care Stiinta il are in istoria fotbalului, lucru care ii face pe toti “olteni”, indiferent unde s-ar fi nascut. Pe de alta parte, s-a observat ca dinamovistii au jucat acest meci ca pe unul dinainte pierdut, gestul incalificabil al lui Claudiu Niculescu spunand tot despre incapacitatea de a atinge mentaliatea de lider pe care au avut-o in partidele precedente. Daca ar fi sa fiu un pic ironic, as spune ca masurile de la costum pentru fratii Costea despre care pomenea antrenorul dinamovist au fost luate gresit.
Peste toate raman golul de generic de 1 - 0, fair-play-ul lui Vasile Turcu si al lui Rednic, realismul lui Mititelu si spargerea acelui complex dinamovist care dura de sapte ani. Multumesc, Stiinta, respect, Dinamo !

*dudau = matraguna

Partidul e in toate

Sloganul de mai sus era una dintre ideile de baza ale societatii pe care cu oroare am lasat-o in urma acum douazeci de ani. Tot cam atunci, l-am auzit pe Brucan lansand faimoasa sintagma “stupid people” si precizand ca e nevoie sa treaca o generatie pentru ca mentalitatea sa se schimbe. A trecut o generatie, putini mai sunt cei care regreta vremurile de-atunci (oare regreta vremurile sau tineretea lor pierduta?), dar…
Azi-dimineata, stand afara la o tigara si incercand sa ma bucur de primavara care in sfarsit pare sa vina, am auzit un dialog intre mai multi colegi aflati ca si mine in mijlocul aceleiasi activitati. Subiectul? Evident, meciul de sambata seara dintre noi si sarbi. Toate bune si frumoase, unul il injura pe antrenor, altul pe jucatori, dar la un moment dat, un altul (care sa zic ca avea 35 de ani, dar nu mai multi) a zis: “Ehe, ce echipa aveam noi acum douazeci de ani… Sunt sigur ca era si partidul bagat in asta “. Am ramas perplex. Omul era convins ca partidul avea unul dintre principalele merite in ascensiunea fotbalululi de acum doua decenii. Ba, de ce nu, chiar principalul merit. Pai… omul asta facea parte din "next generation"… de unde stia el in ce si cat era bagat partidul? Si, mai ales, de ce il regreta? Oare cati ani ne vor trebui ca sa scapam de aceasta nevoie de tatuc, de aceasta mentalitate de neajutorati la care trebuie sa vina partidul si sa le dea, sa-i ajute, indiferent de timpuri; daca acum douazeci de ani era rosu, cu o secera si-un ciocan, acum e albastru, cu 12 stele galbene. Cred ca trebuie sa intelegem o data pentru totdeauna ca Dumnezeu ne da, dar nu ne baga in traista. Nu am zis nimic, oricum nu-l stiam pe niciunul, dar m-am gandit la Brucan si la zicala “nimeni nu-i profet in tara lui”.

Varul meu, Itic

Silogismul, cei mai multi stim, este format din doua propozitii si o concluzie. De exemplu,
1) Socrate este atenian
2) Atenienii sunt filosofi
3) Socrate este filosof
Intalnim, insa, contradictii: eu spun ca a = b, iar altcineva ca a = c. Aceasta contradictie, indiferent ce forma ar lua, a dus la aparitia sofisticii, atat de indragita de grecii din Antichitate. Frumos si interesant in acelasi timp este ca atat eu cat si interlocutorul meu suntem convinsi ca avem dreptate.
De cele mai multe ori, adevarul obiectiv se afla facand o medie aritmetica intre b si c, deci pe undeva pe la mijloc. Dar destul cu aritmetica. Ideea care m-a facut sa scriu asta e ca gasim in matricea noastra culturala (cum zicea Blaga) sau in arhetipurile noastre (vorba lui Jung) extrem de multe sofisme referitoare la ceilalti, la cei care nu apartin spatiului nostru cultural, si, ca sa nu bat campii prea mult, ma voi referi strict la o etnie hulita cu sau fara acest drept de cei mai multi dintre europeni: evreii. Chestiune acum caduca, dar care a produs mari framantari de-a lungul timpului.
Despre evrei s-au spus multe La noi, ca de altfel in intreaga imagologie europeana, erau priviti ca demonici, ca cei care se dedau la pruncucideri ritualice (in spatiul nostru cultural gasim numele lui Scaraotchi venit direct din Iskariotis, iar in cel catolic, cazul sfantului Simon din Trento, desanctificat abia in anii ’60 ai secolului trecut dupa 500 de ani), si de ce? Simplu, pentru ca ei erau printre noi, nu in China (deci la indemana), nu impartaseau religia crestina, ba mai mult, din cauza ca acum 2000 de ani cateva sute dintre ei au strigat "Baraba", toti au fost transformati in ucigasi ai lui Cristos – o astfel de enormitate a fost sustinuta de oameni mari, atat la noi cat si aiurea, de la Martin Luther la Voltaire sau Nae Ionescu. Totusi, nu trebuie sa uitam un adevar pe cat de simplu, pe atat de evident: Evreii au fost acuzati de exact aceleasi practici de care erau acuzati crestinii la inceputurile lor. Martirizarea crestinilor a avut acelasi fundament pe care, secole mai tarziu, dupa Constantin cel Mare, Europa catolica l-a folosit impotriva evreilor, acestia devenind conspiratori, canibali, vrajitori, ucigasi de copii, adoratori ai Satanei si mai stiu eu ce, totul culminand cu dualismul nazisto – sovietic ( drept e ca despre cei din urma s-a scris ata de putin… de, au castigat razboiul, nu ?). Ca tot veni vorba despre rusi, nu pot sa omit celebrul fals al Ohranei tariste "Protocoalele inteleptilor Sionului" in care si in ziua de azi unii cred mai abitir decat in Biblie sau Coran, nu de alta dar in sfarsit gasim vinovatii pentru orice, de la "ciupirea" la cantar pana la Noua Ordine Mondiala, totul fiind un plan bine pus la cale de evrei.
Revenind la silogisme, iata unu care circula prin Europa de ceva vreme:
1) Romanii sunt infractori
2) Infractorii nu sunt bine-veniti
3) Romanii nu sunt bine-veniti
Din pacate, asta e opinia multora din spatiul european. Mai mult, pentru Europa sofismul de mai sus (pentru ca este un sofism) devine un adevar. Nu pot sa uit ce s-a intamplat de curand in Elvetia, cand cu alegerile. Anul trecut, in Germania, mi s-a sugerat c-ar fi mai bine sa nu vorbesc romaneste. Nu mai spun ca Italia fierbe, iar Spania nu se simte nici ea prea bine… Poate astea nu inseamna mare lucru, dar personal n-am nicio vina. Parerea mea e ca am inceput sa ocupam spatiul imagologic lasat liber de evrei odata cu oroarea Holocaustului si cu aparitia statului Israel. Eu zic ca nu-i bine. Voi ?

Woodstock 2009

Se-aude ca Michael Lang vrea sa organizeze din nou un concert, cu ocazia implinirii a 40 de ani de la celebrul Woodstock. Cred ca asta e o idee moarta inca inainte de a se naste. Ce s-a intamplat in ’69 a insemnat un triumf al unei generatii. Satula de Vietnam si de valorile occidentale, aceasta isi cauta eul in Flower Power si in filosofiile orientale, in care implinirea sufleteasca nu se masura in sumele din conturile personale ci in atingerea intelegerii de sine si a bucuriei impartasite. Woodstock ’69 a insemnat un manifest de protest (miscarile studentesti din SUA si din Europa abia ce trecusera, ecourile se mai auzeau insa), trupele si solistii prezenti erau purtatorii unor mesaje care, cu foarte putine exceptii, nu se mai gasesc de mult in muzica de azi, aparusera stiluri muzicale noi (muzica psihedelica, rockul cu accente hard) si, mai ales, societatea de atunci nu era indreptata spre consumism, astfel incat sloganul “Buy! Buy! Buy!” nu rezona inca in mintea celor multi. Dar nu societatea ar fi de vina pentru eventualul esec al proiectului de anul asta, ci produsele ei, adica cei mai multi dintre noi. Felul in care majoritatea priveste manifestarile artistice s-a schimbat. In locul bucuriei de a fi acolo, asa cum s-a vazut si la concertul din ’99, motivul principal ar fi “Hai, ba, ca-i moka !”. Da, dar cu ce pret ? Batai, capete sparte, interventii ale politiei. E drept, prin ’76 s-a inventat Pogo, atata doar ca poate nu toti vor sa-l accepte. Si inca un aspect: Conform unui sondaj de acum cateva luni, in SUA circa 75 % din tineretul WASP (White Anglo-Saxon Protestant) prefera sa asculte muzica r’n’b sau rap. In acest context sociocultural, am serioase motive de indoiala ca succesul unui astfel de concert va fi cel scontat de cei mai nostalgici dintre noi. Woodstock ’69 a insemnat Janis Joplin, Jefferson Airplane, Joan Baez, Creedence, Hendrix, Santana sau The Who. La cel din ’99, printre altii, au cantat Limp Bizkit, Jamiroquai, Fatboy Slim sau Ice Cube. Daca-i asa, sa nu ne mire daca anul acesta ii vom vedea pe 50 Cent, Akon sau Eminem. N-am nimic personal cu ei, dar nici ei n-au nimic cu spiritul Woodstock. Insa, vorba ceea, daca publicul ii cere... Pot fi considerat demodat, nu-mi pasa, insa atata timp cat pretul platit este atat de mare, cel mai frumos Woodstock la care putem participa oricand e cu prietenii, undeva la un pahar de... ce vrea fiecare, ascultand concertul din ’69, ba mai mult, macar pentru variatie “bagand” si cate un Led Zeppelin sau Pink Floyd.
For Those About to Rock, I Salute You !

La Chelsea Hotel s-a mai eliberat o camera…

Rasfoiam plictisit internetul fara vreun scop anume, cand o stire (luata, evident, de pe un site strain) m-a luat ca din oala, umplandu-mi sufletul de tristete: actrita Natasha Richardson (Mary din Chelsea Walls), mama a doi copii, sotia lui Liam Neeson si fiica Vanessei Redgrave a murit ieri din cauza complicatiilor intervenite in urma unui accident la schi. Avea 45 de ani, o varsta la care mai ai de trait… dar toti stim cum e. Mai multe nu prea sunt de spus, cred ca tacerea e cea mai buna continuare...

The Reader la romani

Vazand filmuletul de mai jos, eu unul mi-am schimbat optica fata de ce implica activitatea de a conduce. Dar daca pana acum credeam ca a fi sofer este o treaba exclusiv laica, dupa ce am vazut clipul de mai jos cred ca un "Doamne-ajuta !" inainte de a pleca la drum este mai mult decat recomandat.

http://www.youtube.com/watch?v=PZaNZi6eNpM&eurl=http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5483249-video-argesean-primit-carnetul-sofer-desi-analfabet.htm

Dreptunghiul verde si dreptunghiul alb

Marius Lacatus: "Nici nu imi vine sa mai ies din casa”
(sursa: Hotnews.ro)

Din respect, ar trebui sa-ncep cu domnule Lacatus. Fara a-l pierde insa, iti zic draga Marius... Nu am fost si nici nu sunt stelist sau dinamovist, deci subiectivitatea mi se reduce din start. Asa ca, da-mi voie sa incep:
Daruirea ta ca jucator, cea care a dus la transformarea fotbalistului Lacatus intr-o legenda a dreptunghiului verde, in cel caruia tribuna i-a spus Fiara (multi portari au simtit pe pielea lor de ce), mai mult chiar, in omul-simbol al clubului FC Steaua este pentru toti cei care au ochi sa vada si urechi sa auda inteleasa acum pe deplin prin dezvaluirea laturii tale umane, declaratia din motto fiind una care sufleteste doare rau.
Din pacate, un antrenor bun nu se naste datorita evolutiilor exceptionale de pe gazon, ci a celor de pe foaia de hartie, acel dreptunghi alb care este deseori si pentru cei mai multi foarte greu de acoperit cu scheme tehnico-tactice castigatoare. O scurta privire peste istoria fotbalului ne arata ca, in general, marii antrenori au fost fotbalisti mediocri sau chiar mici, nici Alf Ramsey sau Vittorio Pozzo, nici Helenio Herrera sau Pisti Covaci, nici Emerich Ienei sau Jose Murinho neavand geniu ca jucatori, dar compensand lipsa acestuia printr-o munca si un efort mai mari decat ale coechipierilor. Exceptiile sunt putine, Beckembauer, Cruyff sau Mircea Lucescu nefacand altceva decat sa intareasca regula de mai sus. Explicatia acestui aparent paradox este evidenta: sclipirea nu se fabrica muncind, ea iti este data, o ai sau n-o ai. Cei care au aceste sclipiri foarte rar le dubleaza cu o munca de furnica; pur si simplu nu au nevoie. Antrenoratul inseamna aceasta munca de furnica, rutina, analiza, creioane roase, intr-un cuvant, transformarea intr-un mic Sisif care rareori are satisfactia de a-si vedea bolovanul in varf... si asta pentru cat timp?
Asta e, in antrenorat aripa geniului nu te-a atins. Cred ca nu-i nimic rusinos in a ramane in compania unor Di Stefano, Baratky, Pele, Dobrin, Maradona si, mai nou, Hagi. Se pare ca muzele sunt geloase intre ele, nu vin niciodata doua la acelasi om.
Se vede clar ca din suflet faci ce faci la club, ca nu banii te-au adus inapoi, dar dragostea ta pentru Steaua si pentru fotbal nu trebuie puse in slujba unui personaj cu o credibilitate tot atat de solida precum o mlastina. Deja am impresia ca esti prins la mijlocul unei lupte in care patronul Catalina este pus in fata suporterilor, sa-i numim, generic, Cato… Crezi ca meriti una ca asta?

O istorie contemporana a Romei

Tocmai ce-am primit pe messenger un mesaj pe care nu ma pot opri sa vi-l prezint. El este exact asa, inclusiv cu greselile gramaticale si inadvertentele sintactice:
“Italia...... in scandalul inceput impotriva noastra nu tine cont ca Romania estea saptea tara ca marime in U.E. si o piata de doua zeci de milioane de consumatori pentru firmele italienesti care au avut vanzari record la noi in ultimii ani.
Pana vor invata sa faca diferenta intre romanii onesti si tiganii infractori sugeram ca, in forma de protest, sa nu mai cumparam produse italienesti ca:Peroni ,Lavazza, Indesit ,Ariston, Ace ,Parmalat, Malizia, Intesa, Martini ,Bacardi, Stefanel,Cellini, Swarosvchi, SOVER, ALVIERO MARTINI, CERUTTI 1881, GIANFRANCO FERRE, CAVALLI, LAURA BIAGIOTTI, FIAT, ALFA ROMEO, MASERATI.
Au parte cam de multe apreciere pentru cat tupeu au, nu credeti?
Daca esti de acord, da mai departe...(plus ca ar ajuta economia noastra)”
Doua idei se desprind din mesajul de mai sus:
Prima, ca romanii sunt onesti si tiganii, infractori (sa ne-ntelegem, TOTI romanii sunt onesti si TOTI tiganii, infractori), a doua idee fiind ca ar fi frumos, patriotic chiar, sa-i pedepsim pe italieni, nemaicumparandu-le produsele.
Despre prima idee, pregatitoare si care are menirea de a focaliza intreaga culpa asupra altora, cred ca suntem cu totii de acord ca prin ea ne aflam in plin absurd, xenofobia si incitarea la ura de rasa gasindu-si culcus cald si confortabil in mintile romanilor inca nostalgici dupa esecuri ale istoriei ca extremismul (de dreapta in acest caz, dar nici cu cel de stanga nu mi-e rusine), romani care inca isi pun langa icoana cate un portret cu Zelea Codreanu sau Antonescu dupa caz, in functie daca au sau nu simpatii legionare. Icoana la care se si inchina, dar numai daca prin preajma e cineva care sa-i vada, de preferinta vreo televiziune, ceva...
A doua idee, principala, este un bumerang care nu-si atinge tinta. Si, ca orice bumerang care se respecta, daca nu-si atinge tinta, musai va atinge vanatorul… si-l va atinge rau, acesta fiind ocupat sa se uite cu o concentrare disperata pe etichetele produselor ca nu cumva, Doamne fereste, sa scrie “Made in Italy” pe ele.
De ce ideea asta e una bumerang? Simplu, pentru ca Italia este al doilea investitor in Romania, fiind depasita doar de Franta. Peste 10.000 (zece mii) de firme cu capital integral sau majoritar italian functioneaza in tara noastra acum, in anul de gratie 2009. Daca presupunem o medie de 25 de angajati pentru fiecare firma din cele italiene de aici, iese un total de 250.000 de locuri de munca ocupate de romani, aici, in Romania. Dintr-un total de 8 milioane de angajati, totalul de mai sus reprezinta 3,13% din total. Nu mai pun la socoteala banii care vin in tara din atat de hulita (de unii) Italie, trimisi de cele multe sute de mii (dupa unii, un milion) de cetateni romani cinstiti care lucreaza la si pentru italienii angajati la firmele de mai sus sau la altele.
Finalul mesajului contine, de asemenea, o idee care gadila patriotard orgoliul: "plus ca asta ar ajuta economia noastra". Tocmai ce-am vorbit mai sus despre una dintre rotitele economiei noastre, deci, decat un astfel de ajutor, mai bine lipsa. As reveni totusi la prima idee, pentru ca e una care ma zgandare… Sunt curios daca cei care impart lumea in buni (ei si-ai lor) si rai (restul) au curajul sa-si exprime convingerile privitoare la superioritatea de rasa in fata lui… Madalin Voicu, de exemplu. Sau a lui Fane Spoitoru, Vanghelie, ba chiar a unuia de pe strada (de preferat in zonele Ferentari – Rahova). Nu mai spun ca actul de nastere al extremismului de dreapta, fascismul, a fost semnat in Italia (1919). Deci ce fac acesti aparatori ai puritatii? Incearca sa-I combata pe italieni cu armele lor ideologice, dar de departe, de-aici, din casa… e mai sigur.
In incheiere, as vrea sa amintesc imaginile cu targul de duminica ce se tine pe undeva pe langa Roma… Manele, mici, bere, manele, cizme albe, “chic” asortate cu pantaloni negri, curea aurie si bluza albastra, manele… si foarte multi romani care nu aratau a fi dusi la plaja anul asta si nici n-aveau palarii (ei) sau salbe de cocosei (ele). Cultural, asta le oferim noi italienilor. Mai mult, in conditiile actualei crize, din ce in ce mai multi oameni raman fara locuri de munca, localnicii fiind primii vizati (de, ei cer mai multi bani), in locul lor fiind preferati strainii (ne place sau nu, pentru ei asta suntem) care sunt mai ieftini si, evident, sunt concentrati in Reggio Lazio, Piemont si Lombardia, adica in marile zone industriale ale Italiei. Nu credeti ca, macar acolo, la un colt, or avea si italienii dreptate?
Mi-ar placea ca aceasta seara s-o petrec in fata unui pahar de Chianti si a unei cesti de Lavazza, ascultand o opera de Rossini la un set stereo Audio Analogue. Nu de-al dracu', da' chiar sunt de calitate.

Unu

Americanii spun ca exista doua lucruri de care nu poti sa scapi: moartea si fiscul. Se pare ca pe langa ele (locul exact nu conteaza) s-a strecurat si tentatia de a-ti face un blog. Daca denumirea e provenita, ca o gramada de alte cuvinte legate de computere, din engleza (web log), ideea de jurnal e mult mai veche decat Anglia sau America insele, nu c-ar avea vreo importanta (evident, importanta etimologica exista: daca nu esti anglofil probabil ca-l vei numi oricum dar nu blog, vezi batranul video care in Franta e numit magnetoscope aux cassette…) ma rog, treaba fiecaruia, incep sa cred din ce in ce mai des ca regula asta de prezervare a limbii ar trebui sa se aplice si pe la noi. Bun, revenind, acum “mi-am cumparat caietul”… si ce? Trebuie sa-l si umplu, nu? Concluzia de bun-simt care se trage de aici este, nefiind vreun Joyce sau Seinfeld, ca trebuie sa am un subiect… nu pot sa scriu despre nimic. Deci… ce subiecte imi ofera mediul, environmentul (ca sa ma exprim trendy)? Apropo, legat de trendy, mi-am adus aminte de o prezentatoare de la o televiziune, numele n-au importanta, care, intrebata fiind ce cara cu ea in poseta (cool emisiunea, nu?) a spus ca, pe langa farduri, rujuri, mai stiu eu ce, are si-o carte de Emil Cioran. Nu s-o citeasca (vade retro, Satana!), nu… ea o avea pentru ca “e dragut”… Cioran, dragut? “Ia-ma, Doamne, si fa-o repede”, mi-am zis atunci, cu asa idei pe “sticla” o sa ne ducem dracu’ cu totii si inca rapid. De atunci au trecut cam 15 ani… Avand in vedere ce se intampla in societate si la noi, si in lumea larga, nu crezi, stimate cititor, ca am inceput sa ne cam ducem?
Iata ca am gasit si un subiect despre care sa scriu (mai precis, am alunecat dintr-una-n alta). Sper numai ca viitoarele subiecte (care sper sa fie mai suculente si mai demn de-a fi tratate) sa vina pana cand ne-om duce de tot…
Blog cu PS? De ce nu? Deci: Acel ,,dracu’,, nu are nicio legatura, nici macar una cu personajul omonim din cartile de religie, nenea ala cu coada, furca si ce i-o mai cuprinde recuzita. Nu, in acest caz, el inseamna marea lehamite… sictirul dus spre absolut… si asta ar fi dezastruos. Parerea mea, hâc!